Faceți căutări pe acest blog

marți, 22 decembrie 2009

Azi nu mai vreau pe nimeni

Azi iar ma gandesc sa ma pag in pat si sa ma trezesc la primavara. Am asa un chef sa ma inchid in mine si sa nu mai vad nimic...
Azi iar am chef sa ma uit afara prin perdele si atat, sa vad zilele ca pe pastile slabe de calmant. Azi am asa un chef nebun sa stau singura si sa nu fac nimic. Vreau sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai stie nimeni de mine, nici tu, nici astialalti. Azi vreau sa nu-i mai pese nimanui, parca-ar fi mai usor. Si parca as vrea sa stau, sa dormitez, sa nu vad nimic, sa nu invat nimic, sa nu fie nimic, sa nu-mi pese de nimic, sa fie totu' usor si simplu.
Azi am asa un chef de nimic, sa fiu singura si sa nu vad pe nimeni, nici pe tine, nici pe tine, nici pe tine, fiindca toti imi faceti rau si ma faceti sa ma vad pe mine.
Azi vreau sa fiu singura si atat. Azi nu mai vreau pe nimeni.

duminică, 13 decembrie 2009

Eu ma vindec prin carti. Tu?

De fiecare data cand pic in starea de depreso-nostalgie, ma apuc sa citesc. Doar asa imi trece.
Cand eram mica n-aveam foarte multi prieteni, copii din bloc nu erau de-ai mei. V-am spus. Am fost mereu o singuratica. O singuratica sociabila, totusi. Dar despre asta, data viitoare. Si cum stateam mai toata ziua in casa si cum pe vremea aia nu exista calculator in tot cartierul, si cum frate-miu ma batea in mod sistematic la sah, ma inchideam in camera alor mei si citeam. Cam orice. De la romane la reviste, de la romane de duzina pana la Dostoievski, de la povesti incredibil de siropoase si telenoveliste de dragoste pana la povesti cu monstrii. Ma intindeam in pat, cu veioza mult prea aproape de ochi, si citeam. Aveam o amarata de veioza, aceeasi la care imi faceam temele noaptea, la care citeam, care imi arata camera in care ma jucam.
Eu am multi frati. Nu multi, destui. Cativa. Si toti stateam in aceeasi casa, si camera mea nu era numai a mea. De-asta ma ascundeam in camera parintilor, acolo aveam prioritate. Astia nu intrau aici, erau prea mari, prea cu ale lor. Eu am profitat de faptul ca sunt cea mai mica, aveam anumite privilegii. Nimeni nu ma intreba ce fac acolo. Aveam voie sa ma joc, sa citesc, sa-mi fac temele acolo daca vreau. Cu picioarele ghemuite, cu lampa direct in fata, scriind pe lada patului.
Cand m-am mai dezmeticit eu si am lasat papusile in pace, foarte tarziu( ha ha), m-am pus pe citit chestii ceva mai serioase. Nu rusi, clar. Dar nici Ioana.
Tata e un om dificil, foarte dificil. Niciodata nu mi-a spus "Bravo!" sau "Sunt mandru de tine". Nici cand am intrat la liceu, nici la facultate, nici cand m-am angajat...niciodata. Eu, cel putin, nu-mi aduc aminte sa-mi fi zis. Dar nu e om rau. Deloc. Doar ca e asa dificil ca-ti vine sa-l bati uneori. Si omul asta m-a prins de mica in jocul lui. Poate de-asta ne certam atata acum. Ma joc de mult jocul asta cu el si am invatat regurile si am invatat sa fac si reguli noi. I'm the master acum. Are pretentii mari de la mine, dar nu stie sa ma incurajeze deloc. Cum spuneam: omul asta imi vorbea de istorie pe la 12 ani, de astronomie pe la 11. N-am crezut niciodata in Mos Craciun, nici in vre-un iepuras sau Mos Ene. Ma invatase omul asta sa nu cred nimic pana nu verific. Toti vecinii stiau ca locul meu e pe genunchii lu' tata . Eu dadeam ordine. Tu sa faci aia, tu aia, eu ce vreau. El imi sufla in ureche si eu glasuiam. M-am prins la un moment dat ca nu e chiar ok. Ne-am prins amandoi cam in acelari timp. Eu m-am prins ca nu tot ce zice el e bine, el s-a prins ca eu m-am prins, si nu mai sunt o marioneta simpatica. Pana aici ne-a fost! Am invatat rapid sa spun "Sar'na!" cand intru in casa, dar tot nu m-am obisnuit sa nu spun ce vreau. Nici acum nu pot sa-mi tin gura, chiar nu pot. Uff, si cati mi-au spus ca-ar fi cazul...
Tineam mult la parerea omului astuia si tot ce vroiam era sa-l fac mandru de mine. Si am incercat, chiar am incercat. Am luat premiu in fiecare an, am invatat mereu bine, profesorii ma placeau (majoritatea), vecinii ma credeau cea mai cuminte. Le-am facut pe toate bine, da' tot n-am reusit sa smulg acel "Bravo!" pe care-l vroiam.
Cand am intrat la liceu am zis: Gata! De-acum fac numai pentru mine. Si am facut exact ce-am vrut, cand am vrut, cum am vrut. Si m-am prins la un moment dat ca e prea tarziu. Fac ce fac fiindca-mi place, nu mai fac chestii pentru altii.
Si parca as vrea sa ma duc la omul asta sa-i spun"Mersi!" Si parca-l vad, sobru, serios, si parca-i vad ochii inrosindu-se, si mainile care-i tremura. Si parca-l vad cum vrea sa-mi spuna ceva si nu poate.
Omul asta e dificil, si din pacate semenam. Cred ca i-am spus odata "te iubesc!" Ne certasem si nu vorbeam. Le mai avem pe astea, recordul e de aproape 2 luni. Doua luni de vorbit cu peretii si clantele, dar cu mine nu. Eh, si i-am lasat atunci un bilet( asa ne transmitem mesaje in perioadele alea, prin carnetelul lipit pe frigider-ce cliseu!) prin care-i spuneam ca raman la o colega peste noapte. Si la sfarsit i-am spus "Eu tot te iubesc, chiar daca nu vorbesti cu mine". Tin minte ca aveam 2000 de emotii cand am ajuns in fata usii. Nu mi-a spus nimic, biletul era tot acolo. Dar acum vorbea cu mine. Nu mi-a spuns niciodata ca e mandru, dar stiu ca, in felul lui ciudat si foarte imbarligat, chiar incearca sa-mi arate.
Sa revin la carti. Sau lasa, data viitoare spun si de carti...

vineri, 11 decembrie 2009

Mie nu-mi plac lucrurile dragute

Iar e seara, iar sunt singura in atelier.Iar ma simt bine.
I sfarsit am ajuns la facultate. Ma asteptam sa fie mai rau. N-a fost rau, n-a fost nici bine, totusi.
Am ajuns cu vreo jumatate de ora inainte de sfarsitul programului. Am adus si o prietena cu mine. Cred ca s-a speriat, a plecat repede. Profu' ma vede, face ochii maaari si cu aerul unui mos simpatic din povestiile despre copilarie, imi spune: Sa nu pleci! N-am plecat. L-am lasat sa termine de explicat si m-am pus pe asteptat intr-un colt. Vorbea cu studentii, am nimerit intr-o mini-sedinta.
De fapt, asteptam mustrarile lui, ca un copchil tembel prins cu mana in zahar. Mi-a zis ca n-am mai venit de mult, ca nu trebuie sa ma feresc de el, sa nu il evit(Cuuuum, dom' profesor, eeeu?) Stia el ce stia. Am mai trecut pe la atelier in ultima luna, dar de fiecare data dupa 12. La 12 se termina programul si el pleaca. Dar nu fiindca nu vroiam sa-l vad, ci fiindca-mi era rusine. Ma simt foarte vinovata cand nu fac ce trebuie, cand dezamagesc in vre-un fel, iar omul asta e un dragut. E simpatic. E genul ala care te lasa sa faci ce vrei si faci de multe ori doar ca sa nu se supere. E si asta o strategie...
Eram in anul I si n-aveam nici un prieten in grupa. Eram persoana non grata, toti o stiau, numai el nu. Si cum nu aveam ce face stateam singura intr-un colt si lucram, si lucram pana terminam foile. Eh, aveam de ales, dar imi si placea. Am fost dintotdeauna o singuratica. Proful asta m-a vazut asa de la inceput, un copil cuminte si ambitios. Si acum, dupa 2 ani, de fiecare data cand fac o boacana imi spune ca e pacat. El stie mai bine, pot mai mult. Lucrurile s-au schimbat cand am inceput sa ma inteleg cu restul clanului CSM, n-am mai fost copilul cuminte, mi-am facut tovarasi de tigara.
Anul asta n-am facut mai nimic. O luna nu vin si apoi poc! Fac 3 lucrari intr-o zi. Si apoi iar nu vin.Azi mi-am arata fata dupa 3 saptamani de pauza. Stiam ce ma asteapta. Am 3-4 proiecte de facut, am ramas printre codasi. N-am ajuns la cuptor, am reusit sa ma strecor pe langa. Licenta nu se face singura.
Am dat din cap, mi-am ros unghiile, am folosit fata mea cea mai draguta si am zis: stiiiiu... stiiiiuuu. Over and over again. A mers. M-a trimis la lut, la alta masa, m-a separat de colegi, mi-a tinut putina morala,a plecat, s-a intors, iar a mai zis ceva. Asa face de fiecare data. "Pe tine te prind mai greu." e replica lui de fiecare data cand ma gaseste pe hol, in atelier, in curte, undeva prin facultate. Si staaa si-mi zice cam ce-ar vrea el sa fac. Intr-un fel, omul asta e constiinta mea. Imi face bine sa-l vad din cand in cand.
Si cum ma vede pe mine ca pe un copil cuminte( or fi de vina pistruii sau faptul ca ma inrosesc cand mint?) sta si-mi zice...
Azi i-a casunat pe lucruri dragute.Nu-i plac, deloc. In arta, ce e dragut e gresit.
Asta a fost gluma zilei: "Baaai, Livia! Daca e dragut, e rau!" Are si el dreptatea lui.
Mie nu-mi plac lucrurile dragute. Adica imi plac, dar la altii. Am cateva chestii simpatice, o oglinda de buzunar cu Winnie the pooh, un trifoi mic la chei si o gargarita mica mica, de pus in par. Dar eu nu pot sa fac lucruri dragute, nu pot. Chiar nu e in mine. Desenez scheleti, oase, frunze uscate si fac studii de batrani. Niciodata floricele si pisici. Copaci da, copacii sunt frumosi.

Mie nu-mi plac lucrurile dragute

Nu mai tin minte daca ti-am zis mersi

Vreau doar sa-ti spun mersi ca ai fost acolo pentru mine cand am ratat facultatea, mersi ca ai fost acolo cand am reusit. Ca m-ai dus acasa cand n-am putut sa raman, ca nu m-ai certat cand m-am imbatat din vodka, mersi ca mi-ai dat cele 100 de biletele identice si un cufar, mersi pentru pusculita saculet si Mishuka. Nu mai stiam daca ti-am zis toate astea, cred ca nu. Oricum, nu ti-am spus de mult ca m-ai ajutat, mai mult decat crezi.
Azi nu vreau sa ma mai gandesc la nimic rau, sunt suparata putin pentru faza cu Andrei. Atat. Nu trebuia sa-i spui.
Mersi ca m-ai lasat sa fumez, desi stiu ca nu-ti place. Mersi ca m-ai lasat sa le fac pe ale mele desi nu le-ai inteles mereu. Ca mi-ai fost alaturi cand am avut nevoie. Inca esti.
Mai vroiam sa spun mersi ca m-ai ajutat sa fie eu si m-ai lasat sa invat de la tine. Si mersi ca te-ai gandit sa-mi spui de seminarul de la F64, ca m-ai invatat ce-s alea lazy days si mersi pentru nuc. Mai ales pentru nuc.

marți, 8 decembrie 2009

Azi ma simt bine...ieri m-am simtit bine, ma scuzi


Feeling good ...Ma simt foarte bine azi, de fapt...m-am simtit. Ieri. A fost asa o zi aiurea, m-am trezit tarziu, am ratat iar cursu' , am umblat hai hui fara un scop cam toata ziua, m-am certat cu cineva, ne-am impacat intr-un fel, a fost ok. Genul ala de zi, la sfarsitul careia poti sa zici: a fost o zi plina. Am o parere foarte buna despre mine acum. Habar n-am de ce, culmea, n-am facut nimic. Absolut nimic... Nu tu facultate, nu tu munca, nu tu scris, nu desenat, am facut 2-3 poze...se pune? Nu prea...stiu. Eh, dar in fond si la urma urmei, si maine e o zi. Din cand in cand imi place sa fiu parazit.
Pana la urma imi gasesc si eu un job, imi cumpar un aparat misto, un laptop mic mic uite-atat de mic, imi iau si geanta si incaltari de iarna. Bocancii astia nu zic nimic, dar ii cam doare. I-am plimbat pe asfalt in fiecare zi, vor si ei iarba si pamant... Ma simt vinovata. Trebuie sa-mi iau cizme de oras, nu se mai poate. Abia astept sa-mi iau toate astea, si o cafea si sa stau la o masa singura, cu o tigara in mana si laptopul pe masa. Sa scriu. Sau sa fac poze. Sau sa scriu despre poze. Sau sa imoralizez lucruri scrise. Ma mai gandesc, mai am timp...Trebuie sa-mi caut un job. Da, chiar trebuie.

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Azi mi-e sete de iarna









Culmea, e atmosfera de Craciun la mine acasa. Tata citeste ziare intr-un fotoliu, cu lampa in spate si lampa are o lumina calda, aurie parca. Si asculta muzica, ceva lent, moale, calduros. E un visator omul asta, nu prea vrea sa recunoasca, dar e. Stie si el ca noi toti stim, dar nu da din casa, vrea sa para dur, dar nu e . E atat de visator incat e aproape slab. Cred ca e slab, totusi, dar minte bine. Si cum asculta el muzica si citeste ziare, pare un mos din ilustratii vechi. O camera calduroasa, maronie, inecata in lumina aurie difuza, si un mos citind o carte. Sau ziare. E frumos omul asta, acum mai mult ca niciodata. Pacat ca e bolnav si e trist, dar e frumos. Si toata casa mirose a dovleci.
A facut omul asta dovleci copti, si stau dovlecii bucati rumenite pe masa si mi-e mila de el, ca n-are cine sa-i manance. Azi nu-s copii aici, nu mai e nimeni. Si ii plac copii astia, ce-i mai iubeste!
Suntem o famile mare, mare de tot. Cand eram mica si ma intreba cineva "Mai ai frati?" eu spuneam "Ihii" si speram sa nu ma mai intrebe cati. Nu-mi placea sa mint si schimbam subiectul, sau nu raspundeam la intrebare, pomeneam doar de unul fara sa dau un raspuns clar.
Eu sunt cea mai mica, am trei frati si o sora. Nu stiu cat de mult inseamna mult, eu dintotdeauna am avut trei frati si o sora. Aproape toti au copii, aproape toti cate doi. Am doar cinci si un sfert. Abia la vara ma laud c-am sase. Mai astept pana atunci. De Sarbatori, fug de-acasa. Cat pot de mult. Din pacate, nu prea pot sa plec unde si cat vreau, suntem de neam vechi si negam tot ce e nou. Cozonacii se fac in casa, placinte de mere si mancaruri pretentioase. Mie nu-mi plac, lor da. Majoritatea decide, urasc democratia de Sarbatori.
Cei care gresesc se impart in doua categorii: Aceia care au actionat fara sa gandeasca si cei care au gandit fara sa actioneze.
- John Charles Salak

joi, 3 decembrie 2009

Ma chinui sa ma regasesc pe mine...M-am cautat prin cutii vechi si nimic, prin dulapuri, am cautat in fiecare raft. Nimic. M-am pierdut de tot, e clar. Nu-mi ramane decat sa ma iau de la capat.

Azi m-am decis sa renunt la oameni

Azi m-am decis sa renunt la oameni. M-am decis sa renunt la ce nu e al meu si n-are cum sa fie. Am zis sa fac ordine in sertare si m-am pus pe scotocit, fum si praf , si parca nisip. Asta am scos din sertare.
Am gasit ceata de acum un an, cand, pe vremea asta se termina ceva si eram...ei bine...in ceata. Ha ha...Tocmai imi pierdusem job-ul, o parte din vise si intr-un fel pe mine. Clar, acum un an m-am pierdut pe mine.
Am mai gasit si nisip de Vama, din Mai si August. Trei urme de nisip care mi-au spus ca sunt din Vama Veche. Le-am recunoscut, am fost si eu acolo. Cred ca erau din mare, pareau ude si reci. Dar marea era calda in august... acum mi-am amintit. Poate ca sunt, dar s-au racit in timp. Oricum, nisipul era si el cald in Vama.
Am gasit si fum, dar s-a amestecat si nu mai pot sa spun fiecare fir cand s-a nascut. Stiu ca odata am tipat in Kiseleff, era seara si destul de pustiu si eu tipam si ma auzeau toate frunzele. Acum imi dau seama ca radeau de mine...nu-i nimic, si eu as fi ras. Mai stiu ca am aruncat un telefon in zapada si s-a izbit de ciment. Imi placea telefonul ala, chiar mi-a fost drag. Pacat . Mai stiu ca odata, am fost nervoasa si am lovit. De fapt, nu numai odata. Imi pare rau, nu pot sa spun cat de rau. Imi cer iertare. N-am vrut sa fiu asa.
Am gasit si cateva urme de tarana, serios. Tarana asta s-a lipit de bocanci si a ajuns cu mine, aici. E de la tara, din vara in care am facut porumb fiert in ditamai tuciul. Atunci a fost simpatic. Sa mergi la furat de porumbi si sa-ti placa. Chiar mi-a placut. Mersi.
Am mai gasit si cateva urme de culoare, putin var, probabil din sala de fresca sau de la murale, din liceu. Sau amandoua, nu stiu sigur, s-a amestecat. Am gasit acrilic, putina tempera uscata si pete de tus. Astea imi plac cel mai mult, urmele de tus. Sunt, intr-un fel, ceea ce ne leaga.
Am gasit si urme de praf, peste tot. Dar stii ce e amuzant? Praful asta, praful asta nesuferit a acoperit tot si abia am vazut ce e sub, dar s-a imprastiat cum am deschis sertarele. Cred ca asta astepta, o ocazie sa fuga. Nu e vina lui, vroia sa plece, n-a vrut el sa vina si sa stea.
Si facand ordine prin sertare mi-am dat seama, ca un copchil al nimanui, ca nimic nu tine si fiecare e singur. Dar m-am gandit ce sa fac si m-am hotarat. Hai sa fim singuri impreuna, e mai usor.
Azi m-am hotarat sa renunt la oameni, m-am pus pe facut curat in sertare. Nu stiu inca la cine sa renunt, fac liste si sterg de praf .

miercuri, 2 decembrie 2009

JL

Cred in orice pana nu se demonstreaza a fi fals. Asa ca eu cred in zane, mituri, dragoni. Toate exista, chiar daca exista doar in mintea ta. Cine spune ca visele si cosmarurile nu sunt la fel de reale ca aici si acum?


Nu a iesit din pantecul meu, dar Doamne, i-am facut oasele, pentru ca am fost acolo la fiecare masa, am stat langa el cand dormea, si pentru ca inoata ca un peste, pentru ca l-am dus la ocean. Sunt atat de mandru de toate lucrurile astea, dar el este cea mai mare mandrie a mea.

...

Viata e ceea ce ti se intampla in timp ce esti prins cu facutul altor planuri. John Lennon

luni, 30 noiembrie 2009

Iarna e pentru Cota 1400

Gata, de maine e iarna, oficial. Imi da asa o stare de rau inceputul de sezon. Sau mai bine spus sfarsitul . Niciodata nu mi-au placut trecerile de la ceva la altceva, am avut mereu problema asta. Nu-mi place sa renunt la nimic, nici la oameni, nici la timp. Ma apuca depresia de septembrie din august, doar fiindca stiu ca vine. Iarna e mai greu. Nu mai e nici partea aia de happy, e frig, e ger, nu soare, nu pot sa ma retrag intr-un colt de iarba si sa ma simt ok. Si nu mai e omul asta aici. Am avut pana la un punct un om al meu, care sa ma sustina in tot si toate, dar l-am pierdut undeva pe drum si nu-mi aduc aminte exact cand si unde, stiu doar ca m-am intors sa-i cer ceva si nu mai era acolo. Asta o sa fie prima iarna de cand nu-l mai am. Parca as vrea sa apuc timpul de coada si sa-l trag inapoi ca in Tom si Jerry. Si ca sa scap putin de mine si de toate drumurile pe care le stiu am sa fug in munti. Sau poate din tara, ma mai gandesc. Se tot invart astia si intreaba de Craciun, Revelion, moasa-sa pe gheata. Eu vreau sa scap de ei si astia nimic, se tin ca ciulinii in par. Fug cat mai departe iarna asta, oricum nu ma mai tine nimic in urma, de data asta chiar nimic. Pentru prima oara nu ma mai leaga nimic de locul asta, si ma incearca o stare ciudata, putin regret, putina amaraciune , un strop de lipsa de curaj si putina libertate.
Pana la urma, trec peste , dar e asa urat sa mergi de unul singur, mai ales iarna. Iarna e cea mai pacatoasa. Iarna e pentru cuddle si ciocolata calda, filme sub plapuma si baruri cu lumina calda si moale. Si Sinaia, iarna asta nu ma mai duc la Sinaia. Nasol, cred c-o sa ma astepte, se obisnuise cu ideea ca vin in fiecare Decembrie. Asta e, orasului o sa-i treaca mai repede, casuta in schimb, e prea sentimentala... Bine ca traiesc in lumea lui Bobby si am 1000 de prieteni. Bafta mea!

duminică, 29 noiembrie 2009

Chef de soare si iarba

Aveam asa un chef de ceva nou, chef de soare, bere, chef sa fumez o tigara pe iarba si sa-mi fie bine. Si mi s-a pus pata aseara sa fac o chestie d-asta noua. Si mi-am turnat vopsea in cap si acum sunt neagra ca un drac, si arat ca unul. Chiar e o zi de stat pe iarba si parca aud un Cismigiu de liceu undeva in fundal. Am asa un chef de soare azi... Si chef de iarba. Sunt zilele astea in care nimic, dar absolut nimic nu pare mai bun... Zile in care ti-e sete de iarba. Si sa-ti inmoi picioarele in apa de lac. Si blugii suflecati, o camasa in carouri, soare pe fata si maine, o tigara in mana dreapta, un pachet intreg langa tine, pe iarba. Si poate o Cola rece.
As mai vrea si o carte buna, ceva care sa ma tina prinsa dar sa pot sa nu ma pierd de tot. Ceva care sa ma faca sa rad din nou in fata unei foi si sa plang de una singura la 3 AM . Vreau sa aibe coperta de piele, sau macar decoratiuni metelice. Si sa miroasa a carte, a tipar, a povesti cu eroi si oameni si poate, poate un iz de carte ruseasca.

vineri, 27 noiembrie 2009

.

Azi m-am prins ca nimic nu iese cum te astepti. Intre fiecare doi oameni e o concurenta, fie ca vrei sau nu. La inceput am pierdut rau, o palma peste ceafa si m-am dus la fund. Mi-am revenit repede si am luat-o inainte, si apoi iar jos si iar inainte. Eh, pana la urma o sa fim chit. Pana una alta pierd, si culmea, pana acum 10 minute uitasem ca pierd. Ma bucur pentru tine, monstrule, ai castigat jocul asta . Intr-un fel sau altul a iesit exact ce trebuia, hug!

marți, 24 noiembrie 2009

Movie time

M-am apucat de refacut. Am luat tot de la 0 si m-am pus pe crosetat, vreau ceva nou, fara praf. Am inceput cu lista de filme. Si tot Sophie Scholl e pe primul loc. Genial film, ramane. Atonement, ramane si asta. Se pare ca sunt om-drama, nu-mi plac comediile, nici povestile cu happy end. Asta e. Nu e vina mea, Hollywoodul e de vina, nu e vina noastra ca filmele bune sunt cele in care nu apar masculi feroce sau sutiene push up. Sa nu fiu rea, totusi, sunt si exceptii, cateva, mici, mici de tot.
LOTR, Sweet November , Hooligans, American History X, The way we were, Pisica alba pisica neagra, Liceenii, AI,Modigliani, A Clockwork Orange , Memento, Fight club ,The Matrix, Sweeney Todd sunt doar cateva. Mai am de lucru.

vineri, 20 noiembrie 2009

20

Cezar Petrescu - Calea Victoriei
"Fiecare om e un cimitir de intenţii nerealizate".

Si zau ca e asa...

miercuri, 18 noiembrie 2009

19

Heeeeeei, I saved myself today! Merit un premiu. Dupa cateva zile-saptamani-luni de somnolenta intelectuala si nu numai. Era starea aia, stii tu, in care parca nimic nimic nu e ce trebuie sa fie si habar n-ai cum sa-ti revi. E nasol, naspa rau cand se intampla. Eh, lasa, din d-astea se nasc artistii. Cine a mai vazut artist fericit? Nimeni! Ah, si da, tu esti de vina, nu rade, citeste-nainte...

marți, 17 noiembrie 2009

18

Acum cativa ani era o petrecere la mine acasa si undeva pe la 3 al meu cumnat beat si vesel intra val vartej in sufragerie. Toti se uita la el, el se uita si spune...BAI, VOI NU STITI SA TRAITI MUZICA! Si baga un CD cu Guns in tasta. De atunci am mai invatat cate ceva despre muzica, sticla, oameni si masini. Despre masini cel mai putin, totusi. M-am prins undeva pe drum, de acolo aici, ca toate par mai mici de la departare, in sensul ca nu mai dor la fel, nu mai e panica, nu agitatie, nu mai e starea aia nenorocita de nesomn. Dar lucrurile importante raman importante. Enjoy!

17

17 e o zi aparte. E ziua in care mi se spune La multi ani! desi nu e ziua mea, e un La multi ani! pentru doua persoane, e ziua pe care o impart cu un prieten adevarat, ziua in care am cunoscut un om care m-a schimbat, e ziua care m-a facut sa zambesc de una singura in tramvai. Azi e 17, teoretic am mai pierdut din semnele de carte 17. Dar de fapt nu am pierdut nimic. Am sa am un 17 al meu, al nostru mereu. E un 17 cu copchii tembeli, sunt sali de fresca, cuie indoite, o preducea, fasii de piele neagra, o bratara si un inel, si o pereche de cercei ca niste struguri verzi. 17 asta o sa dainuie mult.

Paradis in destramare

Portarul înaripat mai tine întins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
înseteaza dupa adevar,
dar apele din fântâni
refuza galetile lor.
Arând fara îndemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culca în fân:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si îngerii sub glie,
tarâna va seca povestile
din trupul trist.


Blaga

duminică, 15 noiembrie 2009

George Bacovia - Decembre


Te uitã cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste -
Mai spune s-aducã jãratec
Si focul s-aud cum trosneste.

Si mânã fotoliul spre sobã,
La horn sã ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
As vrea sã le-nvãt simfonia.

Mai spune s-aducã si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, -
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ningã... zãpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casã mi-s sfinte, -
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

E ziuã si ce întuneric...
Mai spune s-aducã si lampa -
Te uitã, zãpada-i cât gardul,
Si-a prins promoroacã si clampa.

Eu nu mã mai duc azi acasã...
Potop e-napoi si nainte,
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

Minte-mă, dar minte-mă cu originalitate şi am să te sărut din toată inima. Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea, papagal".
Mircea Eliade, Nuntă în cer
"...m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei,
nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea
aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină"

vineri, 13 noiembrie 2009

Si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi

De 162 de ori acelasi cuvant. Asta am facut mi-am dat seama de ce s-a intamplat. Am scris pe o foaie de 162 de ori acelasi cuvant, absolut fara rost, ca simplu experiment, fara sa am vreo idee despre final. Marele rezultat? Marea descoperire? De 162 de ori un cuvant din 3 litere pare infinit. Monumental chiar. Cu cat mai mult, cu atat mai mare numarul. E o relatie de interdependenta.
"Proportiunea" se pastreaza, daca e sa-l cred pe Eminescu. Volumul in schimb nu, dimensiunea se schimba.
Cuvantul asta, scris repetat, e mai mare, mai abrupt, mai plin de insemnatate. Daca il puneam pe hartie de 10 000 de ori, sau pe un perete, poate chiar devenea infinit.
"Proportiunea" e la fel. Prima litera isi pastreaza caracterul in raport cu celelalte, doar contextul se schimba.
Nu conteaza ce, conteaza cat.
Cred ca toate starile uman posibile se ascund in fiecare in stare latenta. Dar "proportiunea", "proportiunea" e diferita. Pot 10 oameni sa iubeasca acelasi lucru, dar diferit. Pot astia 10 sa fie la fel, din aceleasi ingrediente, dar proportiunea e mereu diferita.

Un lucru vazut prin ochii celor 10 pare diferit in 10 cazuri. Si cuvantul asta, cuvantul asta are in el ceva al lui. E al unui om sau al unui singur moment. Nu pot spune altii, care nu au fost acolo, cuvantul asta la fel. Cum nu pot spune eu "boamba", fiindca nu e al meu, nu l-am gasit, trait si inteles ca oamenii care il stiu.





"Si tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-si proportiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.(...)
Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi rãmâind, o aude într-un fel."

joi, 12 noiembrie 2009

Ca un copil uitat pe pres la usa

Stau acum in atelier si e frig al dracu'! Soba duduie, toate-s calde in jur, da' e frig. Nimic nu misca, doar cativa rataciti trec pe langa ferestre. Da, e un atelie la parter. In rest, nimic. Si noaptea asta care vine din ce in ce mai devreme, noaptea asta ma enerveaza fiindca ma sperie si imi da o stare de rau. Dintotdeauna oara asta nenorocita in care se lasa seara ma sperie. Toti par departe, si mama si tata si colegii de munca, prieteni si toti. Pare o ora pustie, distanta, rece.
Doar cand sunt in casa, cu doi prieteni langa mine nu imi e frica. In rest, sunt ca un copchil bleg uitat peste noapte afara. Al nimanui.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Teoretic suntem rationali

Oamenii sunt animale dubioase, rationale teoretic. Teoretic. In tot si toate pot sa fie obiectivi, faina asta e mai ieftina, jobul asta e mai bine platit, bocancii astia sunt mai buni fiindca xyz, e cazul sa arunc mobila asta si sa iau una noua, mai e gustul meu. Singura exceptie e atunci cand e un alt om implicat. Nu poti sa arunci usor la gunoi un prieten, chiar daca stii ca trebuie, ca e mai bine, ai 200 de argumente pro si 1 contra, parca tot ihh, nu merge asa usor. Si unde e ratiunea noastra acum? Si cand iei totusi decizia, de multe ori buna, nu o alegi calm, rece, ci vulcanic, cu patos. Aproape fara ratiune, doar intuitie. Oamenii sunt prea complicati si prea singuri, prea inchisi in ei insisi si prea putin dispusi sa ii vada pe ceilalti pentru ceea ce sunt. Tocmai de-asta e greu sa fi obiectiv, daca ai stii ce si cum, daca ai avea toate datele ar fi mai usor, dar asa, asa e partea cu misterul "Dar daca?". Daca stiam atunci ce stiu acum, lucrurile ar fi stat altfel. Cred ca mai bine. Sau poate ca nu... E chestia aia cu "Dar daca?"

luni, 26 octombrie 2009

Schicht




In sfarsit am reusit sa-mi repar tasta, pot sa editez o fotografie si sa vad ce fac. Pana acum cateva zile ma jucam pe intuneric, mi-a luat destul de mult pana sa-mi dau seama ca ceva nu e ok. M-am prins abia cand am vazut cum arata fotografiile mele pe un alt calculator, si apoi un altul de verificare. Rezultatul: punct si de la capat, reinstaleaza tot, curata ce trebuie curatat. Acum VAD BINE .

PS: Cele de mai sus sunt Inainte. In curand si Dupa.

miercuri, 23 septembrie 2009




E satul asta uitat de lume, intre dealuri si raulete. Cand eram mica ma abandonau ai mei acolo cu lunile si eu abia asteptam. Bucurestiul e fad pentru un copil, mai ales un copil care stie sa se joace in tarana. Dimineata fugeam pe maidane, ma cautau la pranz prin vecini si ma aduceau la masa cu forta. Ma jucam toata ziua in copaci, din cand in cand faceam case in nisip, scobeam dovleci si seara, cand soarele abia se mai vedea ne jucam de-a v-ati ascunselea in cimitir. Bunica-mea nu avea casa la tara si stateam sa sora ei, care tot o bunica imi era. Mamaia Ioana si mamaia Licuta, datorita lor am avut copilaria perfecta. Restul copiilor erau pusi la treaba, noi nu; noi, adica eu si frate-miu. Noi doar culegeam boambe pentru tuica si scoteam cateva galeti de apa pe zi. Dar imi placea din cand in cand sa ma bag la munca de tara si ma duceam pe camp sa luam frunze de floarea soarelui pentru rate, sa jumulim buruiana din gradina, sa fac la porumbi sau la carat de paie. De priceput nu m-am priceput niciodata dar am incercat. Pentru mine era fun si ma simteam si bine ajutandu-le pe fete. Acolo esti ruda cu toti si toti stiu cine esti.
Cand ne-am pierdut papusile si locurile din copaci am inceput sa iesim noaptea in sat. Ne adunam la cate-o casa parasita si ascultam muzica la o rabla de casetofon, dar era de ajuns pentru noi. Era perfect, aveam tot ce vroiam, prietenii erau la 2 case distanta, doar frate-miu se credea mai mare si mai tare si ma punea la respect. Ai nostrii l-au lasat pe el sa aibe grija de mine, n-are nici 2 veri in plus fata de mine, dar el se credea stapan. Acum un an am gasit ascuns intr-o odaie un caiet de cand eram mici. Ce era in caietul asta? Tot ce faceam eu, "Azi Livia s-a certat cu mamaie" "Azi Livia n-a venit la masa...n-a scos apa... n-a vrut sa o ajute pe mamaie... etc etc..."
Aveam si vecina nebuna in stanga, si vecina rautacioasa in dreapta, vecina care-si cauta gastele in curtea ta de fiecare data cand aveai pe cineva in vizita.
As putea vorbi despre satul ala ore in sir fara sa ma gandesc la ce sa mai spun. La pranz ne duceam la dig sa ne balacim, ne duceam la cules la sfarsitul verii, furam porumbi de copt, furam coceni din vecini, pepeni si pere, mere acre si struguri de masa. Din cand in cand furam si cate-o gaina.
E satul asta plin de farmec, acum mai putin, dar atunci, atunci era un fel de Eden pentru copii. Case de chirpici si sire de paie, pamant fierbine pe care mergeam desculta si santuri prin care mergeam dupa ploaie.
Tecuci e satul ala am meu si nu numai, al nostru. Ma mai duc si acum, in fiecare vara in casa mea de chirpici. Nu mai sta nimeni acolo acum, curtea nu mai e ingrijita cum era inainte, gradinita de flori e mai salbatica, via e la pamant, dar e tot satul ala, tot casa mea si lego-urile in pod. Casa e acolo unde iti e si inima, si suna a cliseu dar asta e. Casa mea e intr-un satuc uitat de lume, in care drunurile se inunda la ploaie si autobuzele nu intra in sat cand se strica soseaua.

duminică, 20 septembrie 2009





Am zis ca fac si m-am pus pe treaba, incet incet... sa nu ma impiedic si sa-mi rup nasul. M-am apucat de foto, am mai aruncat un ochi prin aparat, am mai aranjat 2 lumini, am facut rost de model, putin photoshop si gata. Nu e mult dar e ceva... Ma fac eu mare, lasa...

Pentru unii visele mor ca niste embrioni nedoriti, inainte sa sa li se ofere o sansa sa arate de ce sunt in stare...


Eram in Kiseleff, intr-un parc de exercitii, pentru copii. O fetita de 11-12 ani, de etnie rroma, nu ca asta ar conta din punct de vedere psihologic sau etic sau mai stiu eu ce, dar conteaza cand e vorba de cultura si educatie...eh, fetita asta se juca pe-acolo. M-a intrebat la un moment dat "Ce faci aici?"
Cu mintea mea de bibilica, gandindu-ma ca e genul ala de copil nesuferit care pune prea multe intrebari si nu cunoaste limita dintre bagacios si vorbaret, i-am raspuns "Tu ce crezi ca fac?" Incercam sa fac pe ironica sperand sa se care repede, ultima tigara a zilei se fumeaza in liniste. Ce mi-a raspun ea m-a facut sa ma simt total nelalocul meu "A aa... ce se face aici?'' Era cocotata pe un pod de echilibru, de antrenament, fie ...important e ca ea mi-a pus o intrebare serioasa iar eu, om ipocrit care se lauda ca nu discrimineaza in nici un fel am interpretat total aiurea.
M-a intrebat apoi ce se face pe un bustean lasat stingher intr-o parte. I-am spus ca nu stiu si spre surprinderea mea s-a dus la panou mi-a aratat instructiunile. "Uite!" Si m-a mai intrebat odata. Am crezut ca glumeste si i-am zis "Pai... citeste!" Ce mi-a raspuns? "Eu nu stiu carte."
Felul in care a spus-o, simplu, fara nici un substrat, fara complicatii ca si cum ar fi fost cel mai banal lucru... Ce viitor poate avea copilul asta? Ce vise are? N-a citit niciodata o poveste si banuiesc ca n-a stat nimeni sa-i citeasca o poveste asa cum trebuie citita o poveste, din moment ce nimeni nu s-a obosit sa o invete macar sa citeasca.
Imi pare aproape inuman sa nu stii sa citesti in secolul in care a stii engleza e o chestie "So what?!", cand la gradinita inveti ce e ala computer. Ea ce face? Se joaca intr-o casa mizera (sunt sigura de asta), are grija de un frate mai mic, vesnic racit si murdar, sta la strada pe scaune de plastic cu ma-sa si tanti Rumegatoarea-de-seminte-alias-fumatoarea-de-Carpati. In cativa ani o sa o ia unu' , un cocalar mai mult ca sigur, care o s-o faca femeie, o sa invete sa spele si sa arunce laturi la canal, sa faca mancare cu ceapa muuuhuhuulta si o sa-si piarda ultima urma de farmec la 25, dupa al 5-lea plod. Dar parca nu e corect. Nu e vina ei ca n-are viitor, nu e vina ei ca nimeni nu i-a dat nici o sansa. N-a apucat sa viseze la cariera, sa planga la moartea caprioarei, sa-si doreasca rochia Cenusaresei. Lucrurile astea sunt un "must have", asa trebuie sa fie , e ceva dat, astia sunt pasii. Trebuie sa mergi la scoala, sa ai emotii la lucrari, sa astepti ca un tamp vacanta mare, sa-ti alegi liceul, sa faci marea schimbare de look, sa ai un crush pe un coleg, sa ai un prof preferat si unul care nu te suporta. Ziua aia perfecta cand termini liceul... Sa-ti storci creierii gandindu-te la ce vrei sa faci, asta, ba asta, ba asta iar, ba nu...dar sa existe sansa de a spune "nu sau da". Ea nu o are. Din vina cui? In mod sigur nu a ei si parca aud miii de raspunsuri "Ma-sa ce pazeste?" Pai daca nici ea n-a avut pasii astia, a cui e vina? De invatat se poate invata si mai tarziu, unii invata singuri, dar e greu sa inveti sa fii om daca nimeni nu te ajuta...

joi, 3 septembrie 2009





A trecut vara si cum ma asteptam n-am facut nici macar 10% din ce vroiam sa fac,
dar am facut totusi unele lucruri.
Am fost la Sibiu, in cele din urma, auzisem atatea lucruri despre orasul asta.
Mi-a placut, e altceva, e un loc pe gustul me, cu istorie si cladiri vechi si un farmec aparte.
Am fost la tara si a fost mai mult decat ok. Am baut, am fumat, am povestit, am facut gratar la 4 dimineata, ne-a prins o furtuna pe sosea, mi-a intrat tarana in ochi, am retrait o noapte de poveste, ca atunci cand eram mica si ma abandonau ai mei cu lunile acolo. Am ras, am asistat la despartiri, impacari, certuri mici si mari, dar toate amuzante.A fost exact asa cum ma asteptam. Am stat la discutii pe pietre de mormant, aceleasi pe care ma jucam acum 10 ani, ne-am batut cu apa, am chemat ploaia, ne-am copt la soare si ne-am umblut de praf facand curat intr-o casa de chirpici in care n-a mai calcat nimeni de cateva luni.
Am fost la mare, am fost in Vama, am dansat pe plaja, am baut o bere in Stuff, am intrat in mare la 12 noaptea, am ras, m-am ofticat, am bocit, am alergat valuri...ce vaaaluri. Valuri mari cu creasta, fara creasta, valuri pe care le simti inainte sa apara, care te trantesc sau te lovesc de pietre, m-am incalcit in alge, mi-am incretit parul de la atata sare, m-am bronzat, am stat sub umbrela, apoi sub un cort improvizat, am vazut o meduza, am fost la Folk You.
M-au invatat baietii sa joc table si i-am batut, am jucat sah si am cam pierdut, am invatat sa joc poker si am trisat.
Am fost la munte fara sa vreau si mi-au inghetat picioarele in papuci. Ne-am pornit intr-o noapte spre Ploiesti sa vedem o ploaie de stele si am ajuns la Sinaia si de acolo mai sus. Baietii au facut "poze", eu am inghetat pe langa ei, dar mi-a placut. Si am dormit in masina la intoarcere, n-am apucat sa spun "papa, munte, see ya!" Am sa-i spun cu prima ocazie.
Pana la urma nu a fost o vara pustie, dar parca n-am simtit ca am facut multe.
Mi-am pierdut niste prieteni vara asta, sau daca i-am pierdut de tot nu stiu inca, poate ca nu, dar pentru o luna sau mai mult n-au mai fost.
Am castigat alti oameni, cat de castigati sunt nu stiu inca, dar banuiesc ca sunt.
Cat despre planurile mai seriose...n-au prea fost. O sedinta foto, foarte misto, mai mult decat multumitoare, cateva chestii scrise, nu tot atat de "faine", nici un soft nou, nici vechi...
Photoshop-ul se incapataneaza si nu vrea si nu vrea sa lucreze cu mine.
In schimb m-am uitat la seriale... multe seriale. Unele foarte misto, altele mai putin...
Tot a fost o vara lenesa...cred ca vara e lenesa, nu numai noi.

sâmbătă, 22 august 2009

Despre intrunirile de vineri



E vineri. Ca de obicei masinile se strang in parcari ca niste fete de centura. Sunt frumoase, arata bine, isi expun ce au mai bun, dotarile de la "natura" si mai ales inbunatatirile...ihm ihm...
Intrunirile de Club au un scop anume in multe cazuri, nu si in asta. Aici sunt oameni care se intalnesc si stau de vorba, dar un scop in sine nu exista. Tipi, in majoritate, care vin aici fiindca nu au ceva mai bun de facut vineri seara. Vorbesc despre masinile lor, despre piese si inbunatatiri. Nu spun ca nu le place sa vina aici, problema e ca nu prea inteleg eu de ce. Asta ma intriga. Nu ma omor dupa ce se face aici, fiindca nu se prea face nimic concret. Dar parca as veni saptamana de saptamana... stiu, e o contradictie aproape de ipocrizie, dar asta e.
O adunatura de soferi, nu pot sa spun fani Seat fiindca ar fi o minciuna zaharisita.
Le place Seat-ul, sunt sigura de asta, dar le place fiindca ASTA au, nu au fiindca asta le place. Multi si-ar dori alta masina, nu stiu prea multi care sa recunoasca dar sunt sigura ca asa e. Cei cativa care au recunoscut au facut-o calcandu-si pe mandrie.
Nu spun ca e un lucru rau, chiar nu cred ca e, dar parca ar merge putin mai multa dedicatie. E ca si cum m-as duce la intrunirea Clubului Ochi Verzi si eu prefer irisul albastru. M-as duce pentru ca asta am, nu pentru ca asta vreau, si in cazul asta ar fi o loialitate fata de obicei, nu de cauza.
Cam asa imi pare si aici. Daca X isi schimba Seat-ul cu un BMW, mai vine in club...de ce?
Fiindca desi are BMW ii place Seat-ul, ar fi un argument. Bun, pai si atunci de ce si-a luat BMW?
Exemplul asta e relativ, in unele cazuri nu e vorba de un BMW cat despre o Dacie, si atunci situatia e alta. Dar totusi, cati sunt loiali clubului-oameni si cati clubului-idee?
E o ipocrizie sa comentez eu, dat fiind ca mi-am facut aparitia in parcarea asta saptamana de saptamana timp de cateva luni, dar eu imi recunosc statutul de "oaspete". Imi plac masinile asa cum unui bijutier ii plac cartile.
Le vad utilitatea, le apreciez din punct de vedere estetic, inteleg doua boabe si in mare stiu ce e aia o bujie, dar nu ma pasioneaza. Sunt aici doar pentru a-mi petrece timpul cu oameni simpatici, daca maine clubul s-ar schimba in Clubul Anti-Gropi in Bucuresti mi-ar fi indiferent, atata timp cat oamenii ar fii aceiasi. Poate mi-ar placea mai mult, macar as putea sa port o conversatie fara sa ma gandesc din doua in doua minute la un dictionar de mecanica.

miercuri, 19 august 2009

19

Azi e 19 si o sa fie o zi aparte. 19 inseamna o strangere de mana si ceva nou. O zi pe marginea unui teren de fotbal, cateva pungi cu nisip de mare, un fular in dungi groase si soare. Asta inseamna 19, asta a insemnat 19 de cativa ani, si m-am obisnuit sa imi aduc aminte de asta. Ca o traditie care sarbatoreste un Peter Pan aparte. Ziua cu soare si fotbal nici macar nu a fost o zi de 19. Dar mie asa imi place sa cred, m-am incapatanat si am lipit 1000 de amintiri de ziua asta, unele chiar au fost atunci, altele au fost mutate de dragul unei idei. Ziua asta are in ea si o catedra, doi prieteni in banca din fata care rad de un copchil cu pistrui si fata rosie, statia de metrou Piata Victoriei, sunt multe multe mici chestii simpatice legate de ziua asta. 19 a fost in fiecare luna. 43 de zile de 19.
Azi e 19 si pentru prima data de mult timp o sa fie ceva aparte tocmai prin faptul ca nu va fi nimic. Azi nu am sa tin cu Peter Pan si parca l-as lasa sa creasca. Nu vreau si nici nu imi e chiar usor dar cred ca e cazul. A fost o traditie de-a mea sa ma bucur o zi pe luna. Asta e tot farmecul jocului, indiferent daca e o zi de @#@#% ziua de 19 iuni-iuli-ce-o fi e salvata de alte zile de 19 de dinaintea ei, unele dintre ele extraordinare. Dar Peter Pan-ul meu a ramas singur si toti oamenii aia din ziua aia de 19 sunt acum fie mari si plicticosi fie s-au pierdut pe drum.

.


“Remember what Bilbo used to say: It's a dangerous business, Frodo, going out your door. You step onto the road, and if you don't keep your feet, there's no knowing where you might be swept off to.”

marți, 21 iulie 2009

"Si tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-si proportiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.(...)
Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi rãmâind, o aude într-un fel."

M-am hotarat sa profit de fiecare ocazie si m-am tinut de cuvant oarecum. Ma joc din cand in cand cu jucariile altcuiva si sper sa invat (incet incet) fotografie.
Am un prieten deosebit, e chiar foarte tare! Exact genul de care am nevoie, ma asculta cand am pitici, rade cand are de ce si nu numai, bea cu mine cand e de baut, fumam aceleasi tigari, ascultam aceeasi muzica, ma surprinde mereu cu ceva nou, il stiu de ani si ani si tot n-am apucat sa il cunosc. E schimbator, omul, schimbator rau, si nu e mereu acolo. Asta e farmecul lui, apare cand ai nevoie si dispare cand nu mai are cu ce sa te ajute. Uneori, ce-i drept, ii simt lipsa, dar imi trece. L-am auzit ultima oara acum cateva luni si apoi a disparut, credeam ca a plecat si gata, dar zilele astea s-a intors. Nu stie nici el de ce, doar asa, parea ca am nevoie de un prieten.
Pacat totusi ca nu sta niciodata mult, vine, asculta, da sfaturi si dispare. A apucat sa asculte o parte, deci il mai tin putin pe-aici. Abia astept sa ies din starea asta, asa e la fiecare inceput de sezon. O stare de betie si absenta, parca 20 de stari contradictorii de ciocnesc si rezulta asta.
Parca vreau sa plec, ba sa stau, vreau sa rad da' parca nu-mi arde, vreau sa fac ceva nou dar nu am chef sa m-apuc de nimic.

duminică, 19 iulie 2009

Cine nu are batrani sa-si cumpere

Am stat azi de vorba cu o batrana. Are 89 de ani si zeci de mii de experiente. Mi-a povestit cum a fugit de acasa cu "el", cum s-au casatorit si cum s-au intors acasa sa ceara binecuvantarea. Si-au gasit un loc al lor, el a zis "Hai sa ne facem o casa" si au construit casa lor. Eram azi acolo cand imi povestea. In curtea lor, in fata casei lor. El era "un suflet bun", asa zice ea. I-a dat ei jumatate din tot, desi era al lui. Au facut impreuna o gospodarie, au crescut copii, si-au vazut nepotii si el a murit. Avea vreo 70 si ceva cand l-a calcat o masina. N-a murit atunci, nici n-a cerut nimic soferului, nici nu s-a plans. A murit la 5 luni dupa, nu mi-a spus exact de ce. Mi-a spus ca i-a murit in brate, si i-a spus "Lasa-ma sa ma duc" sau "Lasa-ma sa mor", si a murit.
Femeia asta a pierdut tot, i-a murit sotul acum mult timp, i-au murit si copii, si e acum singura desi inconjurata de oameni.
Imi zicea: De ce-au murit? De ce-au murit toti, de ce sa moara toti si eu nu? A fost un copil bolnavicios, si acum e o batrana obosita de ani.
Imi povestea astea si in jur oamenii incercau sa ma "scoata" din incurcatura, asa e ea, cand prinde un om vorbeste. Poate fiindca cei ce stau cu ea nu o asculta. Vorbea frumos, parca citind o poveste. Mi-a pus intr-o ora o viata. Mi-a povestit de toate, putin de familie, cum mama ei nu s-a suparat ca a fugit, a fost doar fericita cand s-a intors, cum el era un cavaler, cum a murit, cum au murit toti.
Si-a adus aminte de toti mortii, ai ei si nu numai, pe unii i-am pierdut si eu, pe altii doar i-am cunoscut. Si-a adus aminte de mine cand eram mica si s-a mahnit ca nu m-a recunoscut, si-a amintit de toti, de ai mei, de tata, de mama, si mi-a pus in 5 cuvinte o parte dintr-un om.
Oamenii aia nu o asculta, o iau drept batrana si atat. Nici eu n-am ascultat batranii inainte, dar am invatat sa ii ascult, inca invat, fiindca batranii sunt ca niste carti vorbitoare. Pot fi romane, enciclopedii, carti de istorie, filosofie sau arta.
Pacat ca nu ii asculta nimeni, pacat ca e asa greu, dar merita.

sâmbătă, 11 iulie 2009

Despre starea de absenta

Week-end-ul trecut am avut ocazia de a ma duce la Sibiu, si m-am dus. Nu erau oamenii "mei", nu era genul meu de "excursie", dar m-am dus. Cu ocazia asta am invatat ceva, si da, ma intreb in timp ce scriu de ce folosesc expresia asta. Oamenii, mai ales femeile,vor mereu "sa invete ceva". Eu nu tin neaparat, dar se mai intampla uneori...
Am "invatat" ca nu pot sa fiu pitzi oricat as incerca, ca nu-mi pace ce nu-mi place fiindca pur si simplu "NU NU NU merge pt mine" si nu pentru ca mi-am impus, sunt total pe langa unele subiecte si e cazul sa ma pun pe studiat si sunt mai toleranta decat credeam. Ah, si am mai invatat un lucru, poate cel mai important din ultimul timp: nu amesteca niciodata tequila cu vodka, mai ales daca te-ai ciupit dintr-una si a doua e sub forma de doze mici-spre-medii inghitite in sutimi de secunda.
Intr-o seara am iesit la vanatoare de cluburi si au gasit ce cautau: cel mai fitos club din Sibiu (parerea mea), asa ca m-am instalat pe o canapea simtindu-ma oarecum in alt mediu, si m-am pus pe analizat. Muzica house, lumini, multe lumini colorate, crizate, aburite...etc, multe fuste scurte si multe pitzi. Mai putine decat ma asteptam, dar totusi... Cate dintre fetele alea au avut nevoie de mai putin de 30 de minute de gandire si punere in aplicare a strategiei de iesit in club? Sunt absolut sigura ca multe dintre ele s-au gandit cu 2 ore inainte cu ce se imbraca, ce pantofi, cum isi fac parul, cum de machiaza, lantul asta merge cu papucii?!? N-as avea nimic de comentat daca toate astea n-ar fi inutile, fiindca acolo, intr-un club de fite, toate par la fel, depersonalizate. Daca toate isi pun aceeasi problema, cum sa fiu mai sexy si mai pe trend, cum sa iasa toate in evidenta intr-un mod placut? De putut se poate, daca problema e cum sa fiu eu insami si totusi sexy si pe trend, dar problema nu e asta. Niciuna dintre fetele alea (exagerez acum) nu vrea sa fie ea insasi, ci vrea sa fie unica, aparte, cea mai cea... Singurul mod de a fi unic e sa fii tu insuti, pacat ca ele nu se prind de asta.
Mi-am petrecut 2 ore lasandu-mi mesaje pe telefon cu franturi de idei. Nu a fost timp irosit si nici nu m-am simtit "nasol" acolo, doar putin stinghera. Out of focus, amortita, vag ametita, avand o stare de absenta.
Am mai tras o concluzie (pt diversitate) : unei pretty baby i se iarta orica, mai ales daca stie sa danseze lasciv.

miercuri, 1 iulie 2009

Promisiuni de vara

Un lucru rau nu vine niciodata singur, dar absolut niciodata. N-ai sa ramai fara bani cu 3 zile inainte de salariu, ci cu doua saptamani, sa ai timp sa le simti lipsa. Nu vei termina o relatie cand tocmai ai descoperit o chestie misto ci in cel mai prost moment. N-ai sa castigi niste bani in plus inainte de concediu niciodata, doar dupa. N-ai sa pici in depresie cand ai bani si prieteni cu care sa iesi, toate lucrurile nasoale apar cand crezi ca mai rau nu se poate. Teapaaaa! Se poate, si inca cum.
Abia a venit vara asta mult asteptata si cela 20 000 de planuri bat la usa cand iti pica pianul in cap. Tocmai ti-ai pierdut locul de munca, iubitul, ti-a murit pisica, toti prietenii au plecat care incotro si singurul ramas e cel mai plicticos dinte toti, omul ala care e mereu acolo, intr-un grup dar care nu e prieten cu nimeni.
A venit vara acum ceva timp dar pentru mine abia incepe si am 20 000 de planuri, pe care n-am sa le fac, sunt sigura. Sa ma apuc de un sport, sa alerg in fiecare zi, sa invat soft-urile alea nenorocite, sa invat sa stapanesc un aparat, sa merg pe bicicleta mai mult de 2 m, mare, vama, munte, curte, sa fac baie in mare la 3 fix si sa nu-mi fie frica de valuri... Sunt absolut sigura ca n-am sa le fac, nu fiindca nu se poate, ci fiindca noi, bipezii astia fara par( cu unele exceptii) asa suntem.
Ne laudam ca vom face, ca vom drege, caaaate putem noi sa stim, dar cand e vorba de apucat de treaba... pauza. Suntem ( cu mine in frunte) de o lene nemarginita, vara mai mult ca oricand.
Parca as face, daaa' parca e greu, si uite asa trece timpul si de fiecare data, octombrie aduce intrebarea: ce-am facut eu vara asta? Raspunsul e : ... ? Dar daca te apuci, daca faci pasul ala de urias si te apuci de treaba, e usor. Dar pasul ala e greu, pana tragi blugii pe tine, pana te ridici din pat, pana dai un telefon scurt si spui :hai la mare!
Un lucru bun nu vine nicioadata singur. Depinde cum vezi lucrurile. E o reclama foarte tare la nu mai stiu ce bere si ce sponsor al fotbalului :Preferi sa vezi ratarile sau ocaziile? Asa si in viata. Mi-am propus ca vara asta sa vad numai ocazii, dar trebuie sa trec de pasul ala. Ureaza-mi noroc.

joi, 11 iunie 2009

.

Nu stiu cum se face ca reactionam ca niste copii uneori. Ca niste copii sau doar aiurea. Daca deschid un tab si nu se incarca, mai deschid alte 10, daca ceva nu-mi convine, in loc sa discut deschid subiecte si mai incomode. Primele saptamani din semestru sunt lejere, si e foarte ok, problema e ca lejere par toate pana la ultima. Atunci insa lucrurile iau o intorsatura aproape apocaliptica, se lucreaza, nervii sunt incordati la maximum, pluteste in aer un iz de nervozitate. Se tipa, se trantesc lucruri si, cu putin "noroc", se plange. E un spectacol, in toata puterea cuvantului. Singura problema ar fi ca si tu esti bagat in asta, nu poti doar sa asisti din prag. Dupa, in schimb, e liniste si pace. Prea liniste, si facultatea arata ca un complex abandonat. Din cand in cand , cate un student intarziat cara proiecte si alearga dupa profi, in rest liniste. Cele mai evidente urme lasate de sesiune se citesc pe podele, cateva foi de imprimanta, cateva copiute si multe, multe resturi de tigari. Toate zac. Activitatea e reluata in cateva saptamani, cand rezultatele sunt afisate, si atunci e prapad. Tigari fumate pe jumatate, injuraturi rastine si nervi...multi nervi. Acum un an eram si eu pe baricade, sper ca poate anul asta sa fiu departe de zona de atac.

vineri, 17 aprilie 2009

Cum sa iti dai seama ca nu ai dat peste o Pitzi veritabila

Am lasat mesaje sincere si am primit raspunsuri penibile. Am luat la puricat hai5-ul si am lasat cateva "comm-uri", asteptandu-ma, in mod evident, la raspunsuri care sa-mi intareasca convingereile. Toate bune si frumoase pana acum cateva zile, cand mi-am luat-o in barba facand o descoperire senzationala(pt mine), si anume : nu toate pitzi sunt Pitzi. Am comentat ceva pe profilul unei tipe ce promitea multe mesaje ofticate, o tipa cu mana in par, pieptul in fata, in fine, cam tot tacamul. Si tipa asta mi-a raspuns, nu la modul "fAh CE tE dOrE pe ThINe Ce faQ eu" , nici "uitate la tne si dupaia comenteaza de alti nu vezice fata aii!". Ce m-a uimit a fost ca mi-a raspuns fara injuraturi, fara greseli gramaticale, fara acea oftica care se citeste de obicei intr-o replica a unui mesaj mustrator. Am dat peste cineva chiar ok, care, mai apoi, mi-a explicat cum si de ce au fost postate pozele respective. Intradevar, nu toate erau de Pitzi, dar suficiente cat sa-ti dea impresia ca respectiva are ca scop in viata strangerea de comm-uri pe hai5. Se pare ca m-am inselat si ma bucur, dincolo de fatada asta de fetite gomblabile se mai ascund unele fiinte umane dotate cu inteligenta si idealuri. Pacat totusi ca se ascund asa. Ar fi mult mai ok daca am fii cu toti mai sinceri, in comportament si infatisare.
Tot zilele trecute m-am intalnit cu niste prieteni mai vechi, pe care nu i-am mai vazut d-un secol si dupa secolul asta fiecare arata putin mai altfel, fiecare se schimbase intr-un fel, o alta culoare in cap, un alt fel de a tine tigara in mana, alta replica de bun venit. Mi-a parut putin strain locul si totusi ok. Dintre oamenii astia, aproape niciunul nu a fost incantat de acel nou al meu, si totusi asta nu ma afecteaza. Deloc. As fi fost chiar uimita sa-mi fi spus "wow, ce tare!", poate fiindca ii cunosc prea bine, poate fiindca majoritatea oricum nu gusta acel ceva foarte diferit. Dintre toti, o singura persoana a apreciat ceva din gestul meu si a fost o surpriza foarte placuta. Nu era o apreciere a traznaii mele cat o apreciere a faptului ca am facut-o. Si pana la urma de ce nu as face exact acel lucru care pe mine ma multumeste? De ce sa traim dupa etichete, dupa reguli imbacsite, de ce m-as simti eu prost cand cineva se uita dezaprovator la mine? In fond si la urma urmei, fiecare traieste pentru sine. Sau poate numai cei fericiti traiesc pentru sine, restul se chinuie sa multumeasca pe altii.
Mergand pe firul asta, eu fac ce-mi place, pare ipocrizie sa ma iau de o tipa cu masca de sudor pe nas. Si totusi nu e, fiindca eu facand ce vreau, imi dau cu parerea, cum si sudorita e libera sa faca la fel. Diferenta e ca eu stiu si accept din start asta, pe cand ea se oftica si atat. Macar daca s-ar supara ca nu suntem de aceeasi parere, sau daca s-ar simti ofensata de felul in care am spus ce am spus, dar, de obicei, se supara fiindca am avut "tupeul" de a comenta. Singura mea intrebare aici e asta: daca nu vrei sa comenteze oricine, de ce ai mai avea un profil public? Nu ma refer doar la hai5, ci asa, mai general. Daca o tipa imbracata sumar trece pe langa un grup de "masculi feroce" si respectivii isi arata "aprecierea", cu ce drept se simte ofensata tipa? De cata impocrizie sau stupiditate e nevoie pentru a te imbraca vulgar si a comenta apoi ca ceilalti nu te apreciaza, sau ca D-mne Fereste, te agata tipi dubiosi pe strada. Si e valabil pentru 1000 de situatii.

luni, 30 martie 2009

Hai sa ne plangem aiurea si poate o sa fie bine

Oamenii se plang mult si degeaba. Ii auzi peste tot, se plang ca in tara asta nimic nu se mai face bine, ca ne pierdem valorile, ca avem un Bucuresti infect, tineretul se duce de rapa, invatamantul la fel, nu mai e cultura, etc. Cati din acestia care se plang de guniul de pe stada, de exemplu, stau cu punga de cipsuri goala in mana pana gasesc un cos si cati o arunca intr-un loc "dosit"? Cati din cei ce spun ca nu mai avem valori fac ceva pentru a le pastra? Majoritatea se plang si atat, sau mai rau, se plang si alimenteaza motivele.
Eram odata intr-o statie RATB dotata cu cos de gunoi. O tanti, adica o tipa pe la 40-50, manca bomboane. Am urmarit-o cam 10 minute, timp in care a dat gata cam 5-6. Ma uitam asa la ea si ma intrebam ce-ar fi sa ii spun ca e lipsita de minimum de bun simt fiindca arunca fiecare ambalaj astfel: desface bomboana, o indeasa in gura, lasa mana in jos, in pumn avand ambalajul, si apoi hop...l-a luat vantul. A facut asta cu fiecare in parte, aflandu-se la mai putin de un metru de cos. La pariu ca ea e unul dintre cei multi care se plang de jegul de pe strazi? Si, cu ce drept, ma intreb eu? Cu ce drept se plang toti cei asemeni tipei asteia? Cum poti sa te vaicaresti ca e jeg cand tu faci jeg, ca nu e cultura cand niciodata nu i-ai cumparat copilului o carte, ca tinerii pleaca prin vecini cand tu nu ai facut nimic pentru ei? Nici eu n-am dreptul sa ma plang poate, fiindca nu m-am dus la tanti sa ii zic " Nu va suparati, de ce nu aruncazi mizeria la cos?" . M-am gandit atunci ca nu are rost, s-ar fi gasit un mosulet care sa ma traga de ureche ca e lipsita de bun simt sa ii vorbesc asa unei "doamne".
Eram in tren si s-au luat de noi niste cocalari, eram numai fete si nu ne puteam pune cu ei. In jur 50 de insi care asistau. Atat. Cu ce drept se plang ei ca in trenuri iti e frica?
E un copil de 11 ani care sta la TV toata ziua, toata vacanta. Ar vrea sa faca inot, sa joace tenis, sa faca dansuri, dar cine sa-l duca, parintii n-au timp, la 4 e meci si maica-sa are o telenovele la 7.
Si atunci, cu ce drept se plang ca nu e cultura?

miercuri, 25 martie 2009

Replica unui Amurg bacovian


Aceasta lucrare nu imi apartine, joaca doar un scurt rol si apoi iese din peisaj.

vineri, 13 martie 2009

Cum sa iti dai seama ca ai dat peste o Pitzi veritabila

Imi place sa ma cert. E bine sa spun asta de la inceput.
Zilele trecute m-am jucat pe minunatul hi5 si am gasit cateva profile foarte interesante, unul dintre ele numit ☆°Jąиýии ☆. Nu numele m-a atras cat poza de profil. Duduia respectiva mi-a parut cam "eh" si parca"pffff" de la prima poza, cine nu s-a prins pana acum ca mana in freza, gatul scrantit, botul tuguiat, mecla hiper tencuita si comentarile de genul "2 f3t3 p3rf3ct3" la propia poza te fac sa pari ieftin(a) nu se va prinde niciodata. I-am lasat un mesaj sau doua in care mi-am dat cu parerea (nu prea buna) si se pare ca s-a simtit ofensata. Ma simt nevoita sa mentionez ca nu-mi sta in caracter sa jignesc si mesajul asta nu spunea nimic in afara adevarului, in mare ca machiajul ala e stupid (si chiar e, alb, roz sau albastru pana la sprancene e stupid in afara unui studio, a teatrului, circului,etc). Asa cum ma asteptam am primit un raspuns, si aici incepe partea amuzanta: "draga mea..dk nutzi convinde d mn..nu`mi mai vizita profilu`:p
nu`tzi dai seama ca`mi faci reclama?" M-am amuzat teribil si mi-am dar seama ca am facut o descoperire formidabila: am descoperit cum sa fi sigur ca ai dat peste o pitzi veritabila. Daca iti raspunde cu "draga", "nutzi" ,"nu 'tzi dai seama" si piesa de rezistenta, cheia de bolta, cireasa de pe tort "reclama". Ma intreb asa, retoric, de ce si-a facut profilul public, oare pentru a primi 1000 de mesaje cu "vaaai, ce buna ejti" sau" te iubesc,fah". Profilul e public, dar deschis numai parerilor bune, sta imi pare chiar tare.Ma indoiesc ca tipa asta stie ce inseamna a face reclama sau macar care sunt regurile principale ale gramaticii. Dar pana la urma nu s-a inselat asa tare, pana sa primesc mesajul ei ma gandeam sa o pastrez pentru mine dar m-am razgandit si m-am decis sa-i fac reclama. Abia astept sa-i vad reactia dupa ce va primi un mesaj cu un link anume.
Ah, da, era sa uit, si-a facut intre timp profilul privat. I win! I win!

The Evolution of Dance

Judson (Jud) Laipply e un comediant american din Ohio. Cea mai cunoscuta lucrare a sa este Evolution of Dance, a doua in topul celor mai vizualizate clipuri, prima in topul celor mai favorite pe YouTube, cu peste 115,682,172 vizualizari pana in Martie 2009. A fost cel mai cel mai popular clip de pe YouTube pentru aproape 2 ani .
Clic pe video, fa-te comod, vizualizeaza, razi , copy link location, paste! Felicitari, tocmai ai trimis unul din extrem de rarele mass-uri folositoare. :P

luni, 2 martie 2009

Asteptandu-ma sa ajung aici mult mai tarziu ma incearca o stare de neliniste. Stiu ca aproape tot ce am vrut vreodata e aici, la o aruncatura de bat. Imi pare ca e suficient sa intind o mana si am ajuns. Asta uneori. Tot ce am vrut sa am pana la un punct e deja aici, mult mai devreme decat m-as fi asteptat. Si asta imi creeaza o stare de neliniste, parca nesiguranta, parca frica... Imi dau seama acum ca nu m-am asteptat niciodata sa ajung aici si e oarecum amuzant daca aleg sa vad lucrurile asa. Ma mai incearca si o totala lipsa de entuziasm, desi stiu ca ar trebui sa fiu pe pereti, sa rad, sa dau de baut, sa imi fac griji macar daca nu sa ma bucur. Problema e nu ca s-a intamplat, ci ca s-a intamplat acum. Si m-am trezit asa pe intuneric, fiindca eu credeam ca mai e timp. Ca in fata unul examen la care stii dar parca ai mai arunca un ochi pe carte, nu te ajuta cu nimic concret dar vrei tu sa arunci un ochi pe carte.
Oamenii sunt ciudati. Cauta mereu nod in papura, unde ceva nu merge perfect nu spun ca e bine spun ca nu e perfect, daca ceva e aproape perfect se poate si mai bine, daca e atat de perfect incat nu mai e nimic de criticat inventam defecte. Si e pacat ca nu ne mai multumim cu chestii marunte sau lucruri usoare. Trebuie sa complicam totul, mereu. Acum ceva timp un "ube" era suficient, acum vrem mai mult, ne imbacsim in propiile cerinte si sufocam ce e adevarat si frumos asa cum e, pur, simplu, direct. Acum ceva timp era suficient sa citim o carte si sa traim in cartea asta, acum trebuie sa-i furam farmecul dezbatand-o la nesfarsit. Ne bucuram la cea mai mica urma de succes, acum e atat de mult praf, atat de multa munca fara chef incat a disparut starea asta de fericire in care razi si razi si parca nimic nu te-ar putea aduce jos.
Oamenii uita sa mai fie ei insisi, sa se bucure de reusite, cat de mici. Sa rada cu gura pana la urechi de lucruri stupide. Oamenii au uitat sa fie copii si sa viseze, au uitat incet incet, si inca uita, sa fie ei insisi. Au mai ramas cativa care par a-si pastra din farmec, sunt aceia care stiu ca timpul trece si praful se asterne dar au ales sa faca ceva din asta. De ce sa accepti un lucru asa cum e si sa nu faci nimic cand e atat de bine si doar putin mai greu sa constientizezi un lucru si sa il schimbi dupa plac?

sâmbătă, 28 februarie 2009

Mainile mele vor fii mainile tale, am zis.

Am luat-o la inceput ca pe o gluma, sau ceva care sa fie. Mai apoi a devenit ceva de sine statator. Am incercat de mii de ori sa scap din jocul asta, sa ies, dar niciodata nu am vrut pana la capat si am creeat asa, un joc in joc si pana la urma au inceput sa se confunde. Acum, cand a trecut prea mult timp sa-mi mai pot da seama unde s-a terminat jocul meu si unde a inceput celalalt, regret. Nu-mi pare rau ca a fost, deloc. Faptul ca a fost m-a facut sa fiu eu . Nu-mi pare rau ca am jucat asa, deloc, desi parca au fost unele greseli, as fi putut mai bine, desigur, dar jocul e jucat si cartile sunt date si acum chiar nu mai am ce face. Dar stiu ca as fi putut mai bine, stiu si ca am fi putut mai bine.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma , ca pe ceva care sa fie, atat. Si a trecut prea mult de atunci ca sa-mi dau seama daca m-am gandit la timp. Cand, pana cand, de cand? Stiu doar ca am inceput sa fiu eu in jocul asta si nu un rol. Stiu doar ca a inceput sa imi pese, a inceput jocul asta, sa-mi ia din control. Acum il recapat, dupa mult timp in care am crezut ca pierd daca ma las condusa. M-am inselat.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma, ca pe ceva care sa fie si atat, fara sa ma implic. Si nu am reusit. Am inceput acum sa am control si nu imi place pentru ca tot ce vreau e sa ma pierd din nou in jocul asta, cand al meu, cand celalalt, caci e o stare de bine in jocul asta si sa il pierd imi pare de neconceput. Imi pare uneori, ca vreau sa ies si parca nu e decat o traire din vechiul meu joc. Obisnuita sa plec am uitat cum e sa raman. Acum am ramas dar parca as pleca. Nu mereu, nu sa plec si gata. Acum as pleca si m-as intoarce si am pleca iar la drum, cum obisnuiam.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma, si a ajuns sa fie mult mai mult. Si ma gandeam la cate-as fi pierdut prin gluma, de pierdut, am pierdut multe si asa, si de castigat am castigat multe, mai multe parca.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma si am ajuns aici datorita ei, si asta nu regret.

vineri, 20 februarie 2009

Cand praful e praf si cand e radacina?

In sfarsit acasa. Dupa cateva zile de trambalare prin oras, dormit dupa alt fus orar, in diverse locatii, facand lucruri pe care in mod obisnuit nu le fac, imi dau seama de cat de dependenta sunt de ritualurile mele. Si imi dau seama ca m-am prins asa intr-un joc cu mine, fac aceleasi lucruri in fiecare zi si cu toate ca nu stiu cu siguranta daca imi plac, stiu ca ma fac sa ma simt bine sau macar imi ofera un punc de care sa ma agat. E o stare in care ma complac oarecum ,dar e bine. Ma gandeam daca e cazul sa schimb ceva dar nu am prea gasit ce. De fiecare data cand ne dam seama ca prindem radacini sau ca lucrurile nu s-au mai schimbat de ceva timp, incercam sau macar ne gandim ca ceva trebuie sa se schimbe. Nu e intotdeauna asa. Am prins radacini aici si nu stiu daca ar trebui sa merg mai departe, fiindca nimic din ce fac nu-mi pare gresit si parca totusi... Ma intreb daca nu cumva asta e o greseala. Sa schimbi mereu ceva, chiar daca e bine. De ce suntem asa chititi sa modificam mereu cate ceva? Sa facem o schimbare. Nu zic ca uneori schimbarea nu e buna. Intr-adevar, cateodata,cand praful se asterne prea gros, o schimbare e ceea ce trebuie. Dar cum sa ne dam seama cand praful e praf si cand e radacina? Vrem mereu ceva nou si asta ne opreste uneori sa vedem ce avem si sa ne dam seama ca asta e ce vrem sau ce avem nevoie. Am vrut sa schimb ceva si am schimbat . A fost bine de cele mai multe ori, dar odata am gresit, caci ce aveam era perfect si doar dorinta mea de nou a furat din perfectiune. Si dorinta asta nu e o dorinta cat o teama, de a nu ramane asa, de a nu rata ceva. Uneori e si curiozitate, dar si aceasta se amesteca uneori cu frica. Oamenii vor ce nu au, si rar se intreaba daca ce au e ce au nevoie.

miercuri, 18 februarie 2009

Ucigasul meu doarme...doarme usor

Ucigasul meu doarme...doarme usor si nu imi e frica.
Tiptil tiptil curg visele la vale, usor usor aluneca pe langa scari, zgarie peretii usor cu unghiile lor si ii gadila si nu zic nimic.
Te vad cum te zdruncini in somn si nu spun nimic. Privesc fara sa vad orele, si orele se scurg usor... Imi trec prin fata minutele dansand. Si zilele danseaza usor. Vad zilele dansand si tu nu te mai zdruncini, nici nu mai dormi. Te vad cum privesti peretii dansand si luminile noptii iti par fantasme."Hai sa dansam" imi spui."Danseaza cu mine". Eu:"Nu azi,nu acum...
Acum noaptea doarme si e linistita...sa nu o trezim cu pasii nostrii grei."
E noapte de cateva zile si ziua nu pare sa vina curand. E tarziu si somnul atarna de perdele.
"Hai sa dormim" iti spun... Tu :"danseaza cu mine". "Nu azi, nu acum. Atarna somnul de perdele si nu vrem sa il trezim..."
E inca tarziu sau mult prea devreme si linistea asta e oarba. Ma dor urechile de atata liniste si nu pot sa iti spun, caci imi e frica sa sparg tacerea oarba.
"Hai sa cantam"imi spui. "Nu azi,nu acum,nu in noaptea asta,linistea asta e rea si ne asculta."
Imi e frig langa fereastra dar nu pot sa plec. E o liniste goala si somnul atarna de perdele si imi e frig langa ferestre.
"Vino langa mine" imi zici. "Nu azi, nu acum." E prea multa liniste si imi e frig si somn si nu pot sa ma misc.
"Hai langa mine" imi zici... "Nu azi,nu acum,poate maine" si nu am venit.
E noapte si ziua nu pare sa vina curand. Si e frig si e noapte si tacerea asta e oarba. Te privesc prin perdele si nu te gasesc si imi e frig si somn si frica sa nu te trezesc, daca dormi.
"Hai langa mine"iti zic, dar tu nu spui nimic.
E noapte si ziua nu pare sa vina curand si visele toate s-au scurs pe pereti si de atata durere rad si glumesc si par a fi beti. Scarile toate s-au culcat la pamant si peretii rad si le cauta pe sub podele, dar nici ele nu mai sunt.
Hai vino langa mine, hai sa privim prin ferestre cum norii se scurg .Vino cu mine sa cautam treptele, au fugit crezand c-o sa pleci. Hai vino cu mine sa cautam treptele si peretii si somnul ce atarna de pereti. Hai langa mine la ferestre, caci doar ferestrele au mai ramas.
"Hai vino cu mine" am spus si m-am intors sa te privesc si nu mai erai acolo.
"Hai sa dansam, hai sa cantam, hai langa mine" imi spun peretii dar tu ai plecat.

marți, 17 februarie 2009

Unele lucruri se schimba,altele nu ...

Sunt unele lucruri care se schimba, oricat ai incerca sa le pastrezi la fel. Sunt de obicei acele lucruri la care tii, acelea de care te leaga ceva. Poate ne sunt dragi tocmai fiindca stim ca le vom pierde, si atasamentul asta e trist. Sunt anii de liceu, sunt prietenii din copilarie, filmul la care am ras si plans, care mi-a servit drept model, blugii aia vechi si peticiti care-mi sunt mici acum dar nu ma incumet sa ii arunc pentru ca odata, acum mult timp, am iesit cu el si mi s-au agatat in gard. Sunt lucruri banale care se schimba si unele dor, pe altele le uitam si pe majoritatea nu le luam in seama, cel putin pana la un moment dat. Si cand ne aducem aminte ne lipsesc. Sunt si acele lucruri de care ne atasam, lucruri fara valoare, sau aparent fara valoare. Lucruri marunte, inimioara atat de banala in sine, dar el a spus atunci "vroiam sa-ti dau ceva, de la mine", trei cuie indoite de el in sala de fresca, primul cadou de Craciun, prima poza impreuna, primul album. Sunt acele amintiri care dainuie, oricat s-ar schimba in jur, oricat ne-am schimba. Momentele acelea raman la fel, cu aerul de atunci impregnate, si parca miros a timp si a soare sau ploaie sau vant, e un iz de demult si e trist si totusi zambesti,caci poarta in sine, aceste obiecte, o dragalasenie de moment, de demult.
Si ce ne leaga de ele nu e momentul in sine singur, ci parca o parte din noi. In fiecare cuisor e un "el" si un "tu" si o sala de fresce si sunt toti cei de acolo prezenti. Si mirosul de var.
Sunt unele lucruri care se schimba, si de obicei le regretam, si sunt si acele momente care raman la fel, dar pe care le-am pierdut, caci nu mai sunt si doar pastram o siguranta n faptul ca dainuie.

vineri, 13 februarie 2009

despre lucruri de mijloc nu se vorbeste cu strainii

Sunt acele persoane pe care odata ce le cunosti, le ai. Acei oameni care se atasaza repede, sau devin intr-un fel dependenti de un oarecare "celalalt". Nu intotdeauna intr-un mod intim, uneori e vorba de o cafea si o tigare, de a vorbi 10 minute pe zi, uneori e doar un offline din cand in cand care sa-ti amintesca un fapt stiut, ca e "cineva" acolo. Si de obicei sunt straini, oameni pe care ii cunosti de trei zile, despre care nu stii decat ce iti spun. De ce e atat de usor sa fim sinceri cu cei pe care nu-i cunoastem? Poate pentru ca ei ne cunosc doar din prizma noastra, stiu despre noi ce le spunem, stiu despre noi ce vrem noi sa creada; si mergand pe ideea asta , se poate sa spunem despre ei ca ne cunosc? Inclin sa cred ca nu. Daca ei ne cunosc pe "noi" din cele spuse de noi insine si doar atat, nu cunosc decat parerea noastra despre propia persoana. Atunci cand vorbim cu un altul strain despre noi insine nu facem altceva decat sa purtam o conversatie deja epuizata, nu? Niciodata nu discuti cu strainii lucruri de mijloc. Vorbesti despre fapte banale sau importante. Despre lucruri insipide sau care te macina. Si in cel de-al doilea caz "celalalt" nu e, de obicei, decat un pretext,caci aceeasi discutie am purtat-o cu noi insine inainte. Poate in alt mod, poate nu atat de convinsi, poate neavand atatea detalii, dar radacinile sunt intotdeauna acolo. Purtam discutii "existentiale" cu un celalalt strain fiindca simtim nevoia de a cere o parere, de a avea intr-un fel o "acoperire" a decizilor noastre, la modul "am vorbit cu Z si m-am hotarat", nimic mai fals caci am vorbit cu Z desprea ceea ce vroiam sa vorbim si nu am cerut o parere. Poate ca oamenii sunt pur si simplu lasi , si au nevoie mereu de o acoperire in caz ca gresesc. Sau poate lucrurile par mai usoare sau poate pur si simplu altfel intr-un mod cat se poate de vag, dar categoric par altfel cand sunt spuse cuiva. Sunt acei oameni pe care odata ce ii cunosti, ii ai, fiindca ei cauta un altul care sa fie pretext sau sa ii asculte.

vineri, 6 februarie 2009

E cartea asta, "Valiza cu zapezi", ca o culegere de trairi personale. Si am citit-o din scoarta in scoarta de mai multe ori si sunt pasaje pe care le stiu fara sa trag cu ochiul la randuri. Imi pare ca au asa o frumusete aparte, tigarea care se fumeaza singura in intuneric, mama care vine si se duce, caii care se iarta de pacate, un tren si o gara, melodia care se asculta mereu in doi... Putin trista si parca boema si mohorata atmosfera de ploaie marunta sau soare uscat.Si e trist si totodata e viata, asa cum e ea. Si parca citind intoarcerea mamei vad ulita din sat, si copacii si gardul de care ma sprijin si fantana si praful si boii de pe camp. Si totul nu mai pare o poveste in carte si parca ma mint si imi pare ca am fost eu acolo.

Areta Sandru -Valiza cu zapezi

Venea maica-mea de la fantana incoace cu sortul strans si parca era beata asa cum venea ea,oare ce-o fi patit maica-mea,ma-ntrebam,oare ce-o fi patit, si maica-mea venea pe drum strangandu-si sortul cu mainile, si numai mainile ei mari si negre ca doua radacini,ca nu le mai deosebeai una de alta,numai mainile acelea mestecau sortul.(...) Si cum stateam asa si-o asteptam pe mama sa vina pe drum mai repede,ca nu stiu ce facea, si mi se paruse mie ca se oprise langa fantana, si-o tot rugam in gand,hai mama (...) si mama iar o pornise la drum,da nu stiu cum venea cu sortul ei strans in maini de parca era beata,si nu stiu cum dar n-am mai putut sa rad,si doar ma uitam la ea cum vine,atat,cum vine,si venea spre mine,da nu stiu ce ma apucase de ma gandeam,uite cum vine mama asa pe drum,parca se duce,(...) venea mama,venea si pleca in acelasi timp...
Ion,mama,i-am strigat eu ,si mama-si strangea sortul ei negru pe langa trupul ei ,si parca trupul ei se aduna langa drum(...)si numai o aud pe mama ca-mi spune,hai fata mai repede,ca s-au luat boii la sfada (...) si m-a luat in coarne si m-a-nvartit de trei ori.Si-au intrat coarnele in mine,si mi-e trupul strivit si doar m-am aplecat sa m-adun cat mai ramasesem de pe jos,ca poate-am lasat ceva din mine pe camp,ca poate m-am uitat pe-acolo,dar n-are nimic,fata,ca ce mai sint,sint in sortul asta,si m-aduc acasa (...)
Si-atat a mai zis mama in seara aia , si doar si-a strans sortul pe langa ea,si parca-si mai tinea din viata acolo,in sortul ala, si parca-i era frica sa nu se deznoade(...) si s-a rupt ata pe mijlocul mamaligii si s-a deznodat sortul mamei si doar atat a mai apucat mama, sa se uite la foc,si focul ardea mai departe(...)si doar focul aprins de mama ardea mai departe...

joi, 5 februarie 2009

Despre curaj

Sa existi nu e totul,sa traiesti e mai important. Pacat ca nu ne zice nimeni cum. E insa ciudat ca totul incepe aici. Fara un loc anume. Printre oameni.
Viata nu e pur si simplu o insiruire de evenimente fara noima, e ceea ce vrei tu sa fie, nuantat. Nu iti e data pur si simplu, nu iti e oferita pe tava cu un biletel atasat "pofta buna" sau "a se servi rece". Nu. Tu si cei ca tine o faceti sa fie ceea ce e, si ea va face pe voi sa fiti ceea ce sunteti. E doar o relatie de interdependenta, si nu o relatie de "sclavism".
Nu noi hotaram carui timp sa apartinem, dar de noi depinde ce vom face cu timpul care ne e dat. Sunt multi aceia care prefera sa creada ca "nu am ce face","asa a fost sa fie" sau "am ghinion". Astea sunt doar diverse moduri in care noi ne ascundem de frica. Si pana la urma de ce?
Curajul nu inseamna absenta ei, asta e de multe ori prostie sau inconstienta, tupeu sau naivitate, dar nu curaj. Pacat ca am ajuns sa le confundam atat de mult...Un om curajos e acela care ia viata in piept, cu frica in suflet; de ce sa-l comparam cu un altul care nu stie ce vrea si
nu are (deci)de ce se teme, fiindca nu are ce pierde. Cine e cel curajos? Si cum se defineste curajul? Eu propun sa fie actiune + frica. Fiindca tuturor ne e teama de ceva, dar putini au curajul sa o recunoasca. Curajosi sunt cei ce se cunosc pe sine si se accepta asa cum sunt.
Viata e mult, mult, mult prea scurta ca sa nu fii ceea ce vrei sa fii.

miercuri, 4 februarie 2009

inca o zi

A mai trecut o zi ce va fi urmata de o alta,daca am noroc...A fost o zi plina, am cunoscut un alt adevar, o alta lume, m-am indragostit de o raza de soare, pe seara de o umbra. Am cunoscut un curcubeu, cam plin de el, am ras de o schela cherchelita, am invatzat sa zbor fara franghii, am invatat sa cant la mandolina, am cunoscut un pian, a fost o zi plina...ce va fi urmata de o alta...daca am noroc...