Am recitit un post despre mine, Autoportretul unei artiste, Mireille Astrid Popa. Ciudat imi pare ca nu ma regasesc. 
Postul ce imi apartine, scris in 2009 a fost republicat si completat aici http://www.einformatii.ro/stire/magazin/8/21771/autoportretul-unei-artiste--livia-carbunescu/0/ . Este vorba despre o descriere la rubrica "despre mine". 
 Sunt constienta ca in cei 3 ani care s-au scurs de atunci am suferit o serie de schimbari, am evoluat si mi-am redefinit stilul, cu toate astea citindu-ma nu ma recunosc. E un paradox, o absurditate. Si am in fata nu numai un eu de atunci si unul de acum ci si marturiile tuturor zilelor de la mijloc. 
Cati facem asta si cat de necesar e, sa nu uitam in urma obiectivi. Poate asta e singurul fel in care ne putem da seama de schimbare. E ca atunci cand tu nu te vezi fiindca te vezi prea mult, si iti pare ca esti in fiecare moment acelasi. Dar atunci vine un om de demult si nu te mai recunoaste si tie iti pare ciudat. Nu m-am schimbat atat de mult. 
 Poate in adanc nici nu suferim schimbari majore, nu ne schimbam miezul ci doar haina de deasupra, dar haina conteaza. 
Cred inca in ceea ce am spus atunci, dar azi nu as mai spune nimic. Dincolo de exprimare, de ce virgula unde, dincolo de vocabular, de intentii e un eu care nu mai exista. Azi imi dau seama, pentru intaia oara atat de brutal, ca am murit. 
Azi descrierea mea e simpla: "castig oamenii in timp" si e poate mai sincera, fiindca ii lipsesc artificiile unei povesti complicate. 
Azi am sa ma bucur de eu-l meu acum, fiindca va muri si el, ca si cel de ieri, ca si cel de maine. Ca o haina care imi place, de care imi e putin rusine, care nu mai e pe gustul meu in totalitate, dar la care tin, e a mea, a fost perfecta, dar azi nu ma mai incape. 
Intr-un serial era o tema: de ce mai tinem in telefon numere pe care stim ca nu le vom mai apela niciodata. Fiindca atunci cand "incetam sa fim ceea ce suntem, devenim ceea ce am putea fi". Desigur, asta nu se intampla niciodata, dar e mai facil sa pastram vie ideea ( chiar falsa) ca inca putem sa fim pilot, model, scriitor sau doctor. 
Eu pastrez o piatra de undeva de departe, o adresa de mail a unui om pe care n-am sa-l revad niciodata, un bilet de tren pe care nu l-am folosit, si n-am sa sterg din telefon numarul unui om drag care nu mai este. Fiindca pastrandu-le ii simt mai aproape. Azi sunt sincera cu mine, cu ochii larg inchisi: nu vreau sa accept in fata mea ca nu mai exista, dar am sa accept in fata voastra. Dilema unui om cu o constiinta incarcata.

Ghost of Rwanda vs Kony 2012

Hai sa fim la moda si sa ne aratam interesul fata de subiectele COOL. Saptamana asta: Uganda, Kony, 2012. Hai sa postam, sa share-uim, sa dam like, dar in nici un caz sa nu iesim din case pe 20 aprilie. Atunci o sa dam de doua ori mai multe laicuri. Si pe 21 o sa ne simtim bine in pielea noastra ca ne-am facut datoria, am citit (un miniarticol de 3 randuri), am vazut un clip de 10 minute, am dat like (inca 15 sec cu tot cu login ). Si o sa salvam copii africani cum am salvat-o pe micuta XZ care sufera de nu-mai-stiu-ce-boala cu like si share.
Cand am vazut clipul Kony 2012 nu m-am grabit sa dau like pe facebook, am vrut sa citesc mai mult, sa vad mai multe clipuri, sa fac paralele, sa gandesc putin problema. Si mi-am adus aminte de un documentar despre Rwanda (google it). Probabil nu va ajunge atat de popular niciodata, are mult peste 10 minute, nu e chiar de actualitate si nici un american nu face campanie anul asta.
Si totusi, ne dam sensibili pe facebook, interesati de problemele lumii si in viata de dincolo de tasta ascultam puia (cu p mic) si salam (cu s la fel de mic) si ne facem poze cu monumente despre care nu stim nimic. Si as putea sa fiu omul negru si sa intreb: Cati dintre voi or sa trimita ajutoare, cati vor da like si cati vor sacrifica (fiindca e un mare sacrificiu, doh fataaa) 2 ore din timpul lor( atat de super mega extra ocupat) uitandu-se la un documentar.

http://www.youtube.com/watch?v=xON22c7pZ6c