Azi iar ma gandesc sa ma pag in pat si sa ma trezesc la primavara. Am asa un chef sa ma inchid in mine si sa nu mai vad nimic...
Azi iar am chef sa ma uit afara prin perdele si atat, sa vad zilele ca pe pastile slabe de calmant. Azi am asa un chef nebun sa stau singura si sa nu fac nimic. Vreau sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai stie nimeni de mine, nici tu, nici astialalti. Azi vreau sa nu-i mai pese nimanui, parca-ar fi mai usor. Si parca as vrea sa stau, sa dormitez, sa nu vad nimic, sa nu invat nimic, sa nu fie nimic, sa nu-mi pese de nimic, sa fie totu' usor si simplu.
Azi am asa un chef de nimic, sa fiu singura si sa nu vad pe nimeni, nici pe tine, nici pe tine, nici pe tine, fiindca toti imi faceti rau si ma faceti sa ma vad pe mine.
Azi vreau sa fiu singura si atat. Azi nu mai vreau pe nimeni.
marți, 22 decembrie 2009
duminică, 13 decembrie 2009
Eu ma vindec prin carti. Tu?
De fiecare data cand pic in starea de depreso-nostalgie, ma apuc sa citesc. Doar asa imi trece.
Cand eram mica n-aveam foarte multi prieteni, copii din bloc nu erau de-ai mei. V-am spus. Am fost mereu o singuratica. O singuratica sociabila, totusi. Dar despre asta, data viitoare. Si cum stateam mai toata ziua in casa si cum pe vremea aia nu exista calculator in tot cartierul, si cum frate-miu ma batea in mod sistematic la sah, ma inchideam in camera alor mei si citeam. Cam orice. De la romane la reviste, de la romane de duzina pana la Dostoievski, de la povesti incredibil de siropoase si telenoveliste de dragoste pana la povesti cu monstrii. Ma intindeam in pat, cu veioza mult prea aproape de ochi, si citeam. Aveam o amarata de veioza, aceeasi la care imi faceam temele noaptea, la care citeam, care imi arata camera in care ma jucam.
Eu am multi frati. Nu multi, destui. Cativa. Si toti stateam in aceeasi casa, si camera mea nu era numai a mea. De-asta ma ascundeam in camera parintilor, acolo aveam prioritate. Astia nu intrau aici, erau prea mari, prea cu ale lor. Eu am profitat de faptul ca sunt cea mai mica, aveam anumite privilegii. Nimeni nu ma intreba ce fac acolo. Aveam voie sa ma joc, sa citesc, sa-mi fac temele acolo daca vreau. Cu picioarele ghemuite, cu lampa direct in fata, scriind pe lada patului.
Cand m-am mai dezmeticit eu si am lasat papusile in pace, foarte tarziu( ha ha), m-am pus pe citit chestii ceva mai serioase. Nu rusi, clar. Dar nici Ioana.
Tata e un om dificil, foarte dificil. Niciodata nu mi-a spus "Bravo!" sau "Sunt mandru de tine". Nici cand am intrat la liceu, nici la facultate, nici cand m-am angajat...niciodata. Eu, cel putin, nu-mi aduc aminte sa-mi fi zis. Dar nu e om rau. Deloc. Doar ca e asa dificil ca-ti vine sa-l bati uneori. Si omul asta m-a prins de mica in jocul lui. Poate de-asta ne certam atata acum. Ma joc de mult jocul asta cu el si am invatat regurile si am invatat sa fac si reguli noi. I'm the master acum. Are pretentii mari de la mine, dar nu stie sa ma incurajeze deloc. Cum spuneam: omul asta imi vorbea de istorie pe la 12 ani, de astronomie pe la 11. N-am crezut niciodata in Mos Craciun, nici in vre-un iepuras sau Mos Ene. Ma invatase omul asta sa nu cred nimic pana nu verific. Toti vecinii stiau ca locul meu e pe genunchii lu' tata . Eu dadeam ordine. Tu sa faci aia, tu aia, eu ce vreau. El imi sufla in ureche si eu glasuiam. M-am prins la un moment dat ca nu e chiar ok. Ne-am prins amandoi cam in acelari timp. Eu m-am prins ca nu tot ce zice el e bine, el s-a prins ca eu m-am prins, si nu mai sunt o marioneta simpatica. Pana aici ne-a fost! Am invatat rapid sa spun "Sar'na!" cand intru in casa, dar tot nu m-am obisnuit sa nu spun ce vreau. Nici acum nu pot sa-mi tin gura, chiar nu pot. Uff, si cati mi-au spus ca-ar fi cazul...
Tineam mult la parerea omului astuia si tot ce vroiam era sa-l fac mandru de mine. Si am incercat, chiar am incercat. Am luat premiu in fiecare an, am invatat mereu bine, profesorii ma placeau (majoritatea), vecinii ma credeau cea mai cuminte. Le-am facut pe toate bine, da' tot n-am reusit sa smulg acel "Bravo!" pe care-l vroiam.
Cand am intrat la liceu am zis: Gata! De-acum fac numai pentru mine. Si am facut exact ce-am vrut, cand am vrut, cum am vrut. Si m-am prins la un moment dat ca e prea tarziu. Fac ce fac fiindca-mi place, nu mai fac chestii pentru altii.
Si parca as vrea sa ma duc la omul asta sa-i spun"Mersi!" Si parca-l vad, sobru, serios, si parca-i vad ochii inrosindu-se, si mainile care-i tremura. Si parca-l vad cum vrea sa-mi spuna ceva si nu poate.
Omul asta e dificil, si din pacate semenam. Cred ca i-am spus odata "te iubesc!" Ne certasem si nu vorbeam. Le mai avem pe astea, recordul e de aproape 2 luni. Doua luni de vorbit cu peretii si clantele, dar cu mine nu. Eh, si i-am lasat atunci un bilet( asa ne transmitem mesaje in perioadele alea, prin carnetelul lipit pe frigider-ce cliseu!) prin care-i spuneam ca raman la o colega peste noapte. Si la sfarsit i-am spus "Eu tot te iubesc, chiar daca nu vorbesti cu mine". Tin minte ca aveam 2000 de emotii cand am ajuns in fata usii. Nu mi-a spus nimic, biletul era tot acolo. Dar acum vorbea cu mine. Nu mi-a spuns niciodata ca e mandru, dar stiu ca, in felul lui ciudat si foarte imbarligat, chiar incearca sa-mi arate.
Sa revin la carti. Sau lasa, data viitoare spun si de carti...
Cand eram mica n-aveam foarte multi prieteni, copii din bloc nu erau de-ai mei. V-am spus. Am fost mereu o singuratica. O singuratica sociabila, totusi. Dar despre asta, data viitoare. Si cum stateam mai toata ziua in casa si cum pe vremea aia nu exista calculator in tot cartierul, si cum frate-miu ma batea in mod sistematic la sah, ma inchideam in camera alor mei si citeam. Cam orice. De la romane la reviste, de la romane de duzina pana la Dostoievski, de la povesti incredibil de siropoase si telenoveliste de dragoste pana la povesti cu monstrii. Ma intindeam in pat, cu veioza mult prea aproape de ochi, si citeam. Aveam o amarata de veioza, aceeasi la care imi faceam temele noaptea, la care citeam, care imi arata camera in care ma jucam.
Eu am multi frati. Nu multi, destui. Cativa. Si toti stateam in aceeasi casa, si camera mea nu era numai a mea. De-asta ma ascundeam in camera parintilor, acolo aveam prioritate. Astia nu intrau aici, erau prea mari, prea cu ale lor. Eu am profitat de faptul ca sunt cea mai mica, aveam anumite privilegii. Nimeni nu ma intreba ce fac acolo. Aveam voie sa ma joc, sa citesc, sa-mi fac temele acolo daca vreau. Cu picioarele ghemuite, cu lampa direct in fata, scriind pe lada patului.
Cand m-am mai dezmeticit eu si am lasat papusile in pace, foarte tarziu( ha ha), m-am pus pe citit chestii ceva mai serioase. Nu rusi, clar. Dar nici Ioana.
Tata e un om dificil, foarte dificil. Niciodata nu mi-a spus "Bravo!" sau "Sunt mandru de tine". Nici cand am intrat la liceu, nici la facultate, nici cand m-am angajat...niciodata. Eu, cel putin, nu-mi aduc aminte sa-mi fi zis. Dar nu e om rau. Deloc. Doar ca e asa dificil ca-ti vine sa-l bati uneori. Si omul asta m-a prins de mica in jocul lui. Poate de-asta ne certam atata acum. Ma joc de mult jocul asta cu el si am invatat regurile si am invatat sa fac si reguli noi. I'm the master acum. Are pretentii mari de la mine, dar nu stie sa ma incurajeze deloc. Cum spuneam: omul asta imi vorbea de istorie pe la 12 ani, de astronomie pe la 11. N-am crezut niciodata in Mos Craciun, nici in vre-un iepuras sau Mos Ene. Ma invatase omul asta sa nu cred nimic pana nu verific. Toti vecinii stiau ca locul meu e pe genunchii lu' tata . Eu dadeam ordine. Tu sa faci aia, tu aia, eu ce vreau. El imi sufla in ureche si eu glasuiam. M-am prins la un moment dat ca nu e chiar ok. Ne-am prins amandoi cam in acelari timp. Eu m-am prins ca nu tot ce zice el e bine, el s-a prins ca eu m-am prins, si nu mai sunt o marioneta simpatica. Pana aici ne-a fost! Am invatat rapid sa spun "Sar'na!" cand intru in casa, dar tot nu m-am obisnuit sa nu spun ce vreau. Nici acum nu pot sa-mi tin gura, chiar nu pot. Uff, si cati mi-au spus ca-ar fi cazul...
Tineam mult la parerea omului astuia si tot ce vroiam era sa-l fac mandru de mine. Si am incercat, chiar am incercat. Am luat premiu in fiecare an, am invatat mereu bine, profesorii ma placeau (majoritatea), vecinii ma credeau cea mai cuminte. Le-am facut pe toate bine, da' tot n-am reusit sa smulg acel "Bravo!" pe care-l vroiam.
Cand am intrat la liceu am zis: Gata! De-acum fac numai pentru mine. Si am facut exact ce-am vrut, cand am vrut, cum am vrut. Si m-am prins la un moment dat ca e prea tarziu. Fac ce fac fiindca-mi place, nu mai fac chestii pentru altii.
Si parca as vrea sa ma duc la omul asta sa-i spun"Mersi!" Si parca-l vad, sobru, serios, si parca-i vad ochii inrosindu-se, si mainile care-i tremura. Si parca-l vad cum vrea sa-mi spuna ceva si nu poate.
Omul asta e dificil, si din pacate semenam. Cred ca i-am spus odata "te iubesc!" Ne certasem si nu vorbeam. Le mai avem pe astea, recordul e de aproape 2 luni. Doua luni de vorbit cu peretii si clantele, dar cu mine nu. Eh, si i-am lasat atunci un bilet( asa ne transmitem mesaje in perioadele alea, prin carnetelul lipit pe frigider-ce cliseu!) prin care-i spuneam ca raman la o colega peste noapte. Si la sfarsit i-am spus "Eu tot te iubesc, chiar daca nu vorbesti cu mine". Tin minte ca aveam 2000 de emotii cand am ajuns in fata usii. Nu mi-a spus nimic, biletul era tot acolo. Dar acum vorbea cu mine. Nu mi-a spuns niciodata ca e mandru, dar stiu ca, in felul lui ciudat si foarte imbarligat, chiar incearca sa-mi arate.
Sa revin la carti. Sau lasa, data viitoare spun si de carti...
vineri, 11 decembrie 2009
Mie nu-mi plac lucrurile dragute
Iar e seara, iar sunt singura in atelier.Iar ma simt bine.
I sfarsit am ajuns la facultate. Ma asteptam sa fie mai rau. N-a fost rau, n-a fost nici bine, totusi.
Am ajuns cu vreo jumatate de ora inainte de sfarsitul programului. Am adus si o prietena cu mine. Cred ca s-a speriat, a plecat repede. Profu' ma vede, face ochii maaari si cu aerul unui mos simpatic din povestiile despre copilarie, imi spune: Sa nu pleci! N-am plecat. L-am lasat sa termine de explicat si m-am pus pe asteptat intr-un colt. Vorbea cu studentii, am nimerit intr-o mini-sedinta.
De fapt, asteptam mustrarile lui, ca un copchil tembel prins cu mana in zahar. Mi-a zis ca n-am mai venit de mult, ca nu trebuie sa ma feresc de el, sa nu il evit(Cuuuum, dom' profesor, eeeu?) Stia el ce stia. Am mai trecut pe la atelier in ultima luna, dar de fiecare data dupa 12. La 12 se termina programul si el pleaca. Dar nu fiindca nu vroiam sa-l vad, ci fiindca-mi era rusine. Ma simt foarte vinovata cand nu fac ce trebuie, cand dezamagesc in vre-un fel, iar omul asta e un dragut. E simpatic. E genul ala care te lasa sa faci ce vrei si faci de multe ori doar ca sa nu se supere. E si asta o strategie...
Eram in anul I si n-aveam nici un prieten in grupa. Eram persoana non grata, toti o stiau, numai el nu. Si cum nu aveam ce face stateam singura intr-un colt si lucram, si lucram pana terminam foile. Eh, aveam de ales, dar imi si placea. Am fost dintotdeauna o singuratica. Proful asta m-a vazut asa de la inceput, un copil cuminte si ambitios. Si acum, dupa 2 ani, de fiecare data cand fac o boacana imi spune ca e pacat. El stie mai bine, pot mai mult. Lucrurile s-au schimbat cand am inceput sa ma inteleg cu restul clanului CSM, n-am mai fost copilul cuminte, mi-am facut tovarasi de tigara.
Anul asta n-am facut mai nimic. O luna nu vin si apoi poc! Fac 3 lucrari intr-o zi. Si apoi iar nu vin.Azi mi-am arata fata dupa 3 saptamani de pauza. Stiam ce ma asteapta. Am 3-4 proiecte de facut, am ramas printre codasi. N-am ajuns la cuptor, am reusit sa ma strecor pe langa. Licenta nu se face singura.
Am dat din cap, mi-am ros unghiile, am folosit fata mea cea mai draguta si am zis: stiiiiu... stiiiiuuu. Over and over again. A mers. M-a trimis la lut, la alta masa, m-a separat de colegi, mi-a tinut putina morala,a plecat, s-a intors, iar a mai zis ceva. Asa face de fiecare data. "Pe tine te prind mai greu." e replica lui de fiecare data cand ma gaseste pe hol, in atelier, in curte, undeva prin facultate. Si staaa si-mi zice cam ce-ar vrea el sa fac. Intr-un fel, omul asta e constiinta mea. Imi face bine sa-l vad din cand in cand.
Si cum ma vede pe mine ca pe un copil cuminte( or fi de vina pistruii sau faptul ca ma inrosesc cand mint?) sta si-mi zice...
Azi i-a casunat pe lucruri dragute.Nu-i plac, deloc. In arta, ce e dragut e gresit.
Asta a fost gluma zilei: "Baaai, Livia! Daca e dragut, e rau!" Are si el dreptatea lui.
Mie nu-mi plac lucrurile dragute. Adica imi plac, dar la altii. Am cateva chestii simpatice, o oglinda de buzunar cu Winnie the pooh, un trifoi mic la chei si o gargarita mica mica, de pus in par. Dar eu nu pot sa fac lucruri dragute, nu pot. Chiar nu e in mine. Desenez scheleti, oase, frunze uscate si fac studii de batrani. Niciodata floricele si pisici. Copaci da, copacii sunt frumosi.
I sfarsit am ajuns la facultate. Ma asteptam sa fie mai rau. N-a fost rau, n-a fost nici bine, totusi.
Am ajuns cu vreo jumatate de ora inainte de sfarsitul programului. Am adus si o prietena cu mine. Cred ca s-a speriat, a plecat repede. Profu' ma vede, face ochii maaari si cu aerul unui mos simpatic din povestiile despre copilarie, imi spune: Sa nu pleci! N-am plecat. L-am lasat sa termine de explicat si m-am pus pe asteptat intr-un colt. Vorbea cu studentii, am nimerit intr-o mini-sedinta.
De fapt, asteptam mustrarile lui, ca un copchil tembel prins cu mana in zahar. Mi-a zis ca n-am mai venit de mult, ca nu trebuie sa ma feresc de el, sa nu il evit(Cuuuum, dom' profesor, eeeu?) Stia el ce stia. Am mai trecut pe la atelier in ultima luna, dar de fiecare data dupa 12. La 12 se termina programul si el pleaca. Dar nu fiindca nu vroiam sa-l vad, ci fiindca-mi era rusine. Ma simt foarte vinovata cand nu fac ce trebuie, cand dezamagesc in vre-un fel, iar omul asta e un dragut. E simpatic. E genul ala care te lasa sa faci ce vrei si faci de multe ori doar ca sa nu se supere. E si asta o strategie...
Eram in anul I si n-aveam nici un prieten in grupa. Eram persoana non grata, toti o stiau, numai el nu. Si cum nu aveam ce face stateam singura intr-un colt si lucram, si lucram pana terminam foile. Eh, aveam de ales, dar imi si placea. Am fost dintotdeauna o singuratica. Proful asta m-a vazut asa de la inceput, un copil cuminte si ambitios. Si acum, dupa 2 ani, de fiecare data cand fac o boacana imi spune ca e pacat. El stie mai bine, pot mai mult. Lucrurile s-au schimbat cand am inceput sa ma inteleg cu restul clanului CSM, n-am mai fost copilul cuminte, mi-am facut tovarasi de tigara.
Anul asta n-am facut mai nimic. O luna nu vin si apoi poc! Fac 3 lucrari intr-o zi. Si apoi iar nu vin.Azi mi-am arata fata dupa 3 saptamani de pauza. Stiam ce ma asteapta. Am 3-4 proiecte de facut, am ramas printre codasi. N-am ajuns la cuptor, am reusit sa ma strecor pe langa. Licenta nu se face singura.
Am dat din cap, mi-am ros unghiile, am folosit fata mea cea mai draguta si am zis: stiiiiu... stiiiiuuu. Over and over again. A mers. M-a trimis la lut, la alta masa, m-a separat de colegi, mi-a tinut putina morala,a plecat, s-a intors, iar a mai zis ceva. Asa face de fiecare data. "Pe tine te prind mai greu." e replica lui de fiecare data cand ma gaseste pe hol, in atelier, in curte, undeva prin facultate. Si staaa si-mi zice cam ce-ar vrea el sa fac. Intr-un fel, omul asta e constiinta mea. Imi face bine sa-l vad din cand in cand.
Si cum ma vede pe mine ca pe un copil cuminte( or fi de vina pistruii sau faptul ca ma inrosesc cand mint?) sta si-mi zice...
Azi i-a casunat pe lucruri dragute.Nu-i plac, deloc. In arta, ce e dragut e gresit.
Asta a fost gluma zilei: "Baaai, Livia! Daca e dragut, e rau!" Are si el dreptatea lui.
Mie nu-mi plac lucrurile dragute. Adica imi plac, dar la altii. Am cateva chestii simpatice, o oglinda de buzunar cu Winnie the pooh, un trifoi mic la chei si o gargarita mica mica, de pus in par. Dar eu nu pot sa fac lucruri dragute, nu pot. Chiar nu e in mine. Desenez scheleti, oase, frunze uscate si fac studii de batrani. Niciodata floricele si pisici. Copaci da, copacii sunt frumosi.
Nu mai tin minte daca ti-am zis mersi
Vreau doar sa-ti spun mersi ca ai fost acolo pentru mine cand am ratat facultatea, mersi ca ai fost acolo cand am reusit. Ca m-ai dus acasa cand n-am putut sa raman, ca nu m-ai certat cand m-am imbatat din vodka, mersi ca mi-ai dat cele 100 de biletele identice si un cufar, mersi pentru pusculita saculet si Mishuka. Nu mai stiam daca ti-am zis toate astea, cred ca nu. Oricum, nu ti-am spus de mult ca m-ai ajutat, mai mult decat crezi.
Azi nu vreau sa ma mai gandesc la nimic rau, sunt suparata putin pentru faza cu Andrei. Atat. Nu trebuia sa-i spui.
Mersi ca m-ai lasat sa fumez, desi stiu ca nu-ti place. Mersi ca m-ai lasat sa le fac pe ale mele desi nu le-ai inteles mereu. Ca mi-ai fost alaturi cand am avut nevoie. Inca esti.
Mai vroiam sa spun mersi ca m-ai ajutat sa fie eu si m-ai lasat sa invat de la tine. Si mersi ca te-ai gandit sa-mi spui de seminarul de la F64, ca m-ai invatat ce-s alea lazy days si mersi pentru nuc. Mai ales pentru nuc.
Azi nu vreau sa ma mai gandesc la nimic rau, sunt suparata putin pentru faza cu Andrei. Atat. Nu trebuia sa-i spui.
Mersi ca m-ai lasat sa fumez, desi stiu ca nu-ti place. Mersi ca m-ai lasat sa le fac pe ale mele desi nu le-ai inteles mereu. Ca mi-ai fost alaturi cand am avut nevoie. Inca esti.
Mai vroiam sa spun mersi ca m-ai ajutat sa fie eu si m-ai lasat sa invat de la tine. Si mersi ca te-ai gandit sa-mi spui de seminarul de la F64, ca m-ai invatat ce-s alea lazy days si mersi pentru nuc. Mai ales pentru nuc.
marți, 8 decembrie 2009
Azi ma simt bine...ieri m-am simtit bine, ma scuzi
Feeling good ...Ma simt foarte bine azi, de fapt...m-am simtit. Ieri. A fost asa o zi aiurea, m-am trezit tarziu, am ratat iar cursu' , am umblat hai hui fara un scop cam toata ziua, m-am certat cu cineva, ne-am impacat intr-un fel, a fost ok. Genul ala de zi, la sfarsitul careia poti sa zici: a fost o zi plina. Am o parere foarte buna despre mine acum. Habar n-am de ce, culmea, n-am facut nimic. Absolut nimic... Nu tu facultate, nu tu munca, nu tu scris, nu desenat, am facut 2-3 poze...se pune? Nu prea...stiu. Eh, dar in fond si la urma urmei, si maine e o zi. Din cand in cand imi place sa fiu parazit.
Pana la urma imi gasesc si eu un job, imi cumpar un aparat misto, un laptop mic mic uite-atat de mic, imi iau si geanta si incaltari de iarna. Bocancii astia nu zic nimic, dar ii cam doare. I-am plimbat pe asfalt in fiecare zi, vor si ei iarba si pamant... Ma simt vinovata. Trebuie sa-mi iau cizme de oras, nu se mai poate. Abia astept sa-mi iau toate astea, si o cafea si sa stau la o masa singura, cu o tigara in mana si laptopul pe masa. Sa scriu. Sau sa fac poze. Sau sa scriu despre poze. Sau sa imoralizez lucruri scrise. Ma mai gandesc, mai am timp...Trebuie sa-mi caut un job. Da, chiar trebuie.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
Azi mi-e sete de iarna
Culmea, e atmosfera de Craciun la mine acasa. Tata citeste ziare intr-un fotoliu, cu lampa in spate si lampa are o lumina calda, aurie parca. Si asculta muzica, ceva lent, moale, calduros. E un visator omul asta, nu prea vrea sa recunoasca, dar e. Stie si el ca noi toti stim, dar nu da din casa, vrea sa para dur, dar nu e . E atat de visator incat e aproape slab. Cred ca e slab, totusi, dar minte bine. Si cum asculta el muzica si citeste ziare, pare un mos din ilustratii vechi. O camera calduroasa, maronie, inecata in lumina aurie difuza, si un mos citind o carte. Sau ziare. E frumos omul asta, acum mai mult ca niciodata. Pacat ca e bolnav si e trist, dar e frumos. Si toata casa mirose a dovleci.
A facut omul asta dovleci copti, si stau dovlecii bucati rumenite pe masa si mi-e mila de el, ca n-are cine sa-i manance. Azi nu-s copii aici, nu mai e nimeni. Si ii plac copii astia, ce-i mai iubeste!
Suntem o famile mare, mare de tot. Cand eram mica si ma intreba cineva "Mai ai frati?" eu spuneam "Ihii" si speram sa nu ma mai intrebe cati. Nu-mi placea sa mint si schimbam subiectul, sau nu raspundeam la intrebare, pomeneam doar de unul fara sa dau un raspuns clar.
Eu sunt cea mai mica, am trei frati si o sora. Nu stiu cat de mult inseamna mult, eu dintotdeauna am avut trei frati si o sora. Aproape toti au copii, aproape toti cate doi. Am doar cinci si un sfert. Abia la vara ma laud c-am sase. Mai astept pana atunci. De Sarbatori, fug de-acasa. Cat pot de mult. Din pacate, nu prea pot sa plec unde si cat vreau, suntem de neam vechi si negam tot ce e nou. Cozonacii se fac in casa, placinte de mere si mancaruri pretentioase. Mie nu-mi plac, lor da. Majoritatea decide, urasc democratia de Sarbatori.
joi, 3 decembrie 2009
Azi m-am decis sa renunt la oameni
Azi m-am decis sa renunt la oameni. M-am decis sa renunt la ce nu e al meu si n-are cum sa fie. Am zis sa fac ordine in sertare si m-am pus pe scotocit, fum si praf , si parca nisip. Asta am scos din sertare.
Am gasit ceata de acum un an, cand, pe vremea asta se termina ceva si eram...ei bine...in ceata. Ha ha...Tocmai imi pierdusem job-ul, o parte din vise si intr-un fel pe mine. Clar, acum un an m-am pierdut pe mine.
Am mai gasit si nisip de Vama, din Mai si August. Trei urme de nisip care mi-au spus ca sunt din Vama Veche. Le-am recunoscut, am fost si eu acolo. Cred ca erau din mare, pareau ude si reci. Dar marea era calda in august... acum mi-am amintit. Poate ca sunt, dar s-au racit in timp. Oricum, nisipul era si el cald in Vama.
Am gasit si fum, dar s-a amestecat si nu mai pot sa spun fiecare fir cand s-a nascut. Stiu ca odata am tipat in Kiseleff, era seara si destul de pustiu si eu tipam si ma auzeau toate frunzele. Acum imi dau seama ca radeau de mine...nu-i nimic, si eu as fi ras. Mai stiu ca am aruncat un telefon in zapada si s-a izbit de ciment. Imi placea telefonul ala, chiar mi-a fost drag. Pacat . Mai stiu ca odata, am fost nervoasa si am lovit. De fapt, nu numai odata. Imi pare rau, nu pot sa spun cat de rau. Imi cer iertare. N-am vrut sa fiu asa.
Am gasit si cateva urme de tarana, serios. Tarana asta s-a lipit de bocanci si a ajuns cu mine, aici. E de la tara, din vara in care am facut porumb fiert in ditamai tuciul. Atunci a fost simpatic. Sa mergi la furat de porumbi si sa-ti placa. Chiar mi-a placut. Mersi.
Am mai gasit si cateva urme de culoare, putin var, probabil din sala de fresca sau de la murale, din liceu. Sau amandoua, nu stiu sigur, s-a amestecat. Am gasit acrilic, putina tempera uscata si pete de tus. Astea imi plac cel mai mult, urmele de tus. Sunt, intr-un fel, ceea ce ne leaga.
Am gasit si urme de praf, peste tot. Dar stii ce e amuzant? Praful asta, praful asta nesuferit a acoperit tot si abia am vazut ce e sub, dar s-a imprastiat cum am deschis sertarele. Cred ca asta astepta, o ocazie sa fuga. Nu e vina lui, vroia sa plece, n-a vrut el sa vina si sa stea.
Si facand ordine prin sertare mi-am dat seama, ca un copchil al nimanui, ca nimic nu tine si fiecare e singur. Dar m-am gandit ce sa fac si m-am hotarat. Hai sa fim singuri impreuna, e mai usor.
Azi m-am hotarat sa renunt la oameni, m-am pus pe facut curat in sertare. Nu stiu inca la cine sa renunt, fac liste si sterg de praf .
Am gasit ceata de acum un an, cand, pe vremea asta se termina ceva si eram...ei bine...in ceata. Ha ha...Tocmai imi pierdusem job-ul, o parte din vise si intr-un fel pe mine. Clar, acum un an m-am pierdut pe mine.
Am mai gasit si nisip de Vama, din Mai si August. Trei urme de nisip care mi-au spus ca sunt din Vama Veche. Le-am recunoscut, am fost si eu acolo. Cred ca erau din mare, pareau ude si reci. Dar marea era calda in august... acum mi-am amintit. Poate ca sunt, dar s-au racit in timp. Oricum, nisipul era si el cald in Vama.
Am gasit si fum, dar s-a amestecat si nu mai pot sa spun fiecare fir cand s-a nascut. Stiu ca odata am tipat in Kiseleff, era seara si destul de pustiu si eu tipam si ma auzeau toate frunzele. Acum imi dau seama ca radeau de mine...nu-i nimic, si eu as fi ras. Mai stiu ca am aruncat un telefon in zapada si s-a izbit de ciment. Imi placea telefonul ala, chiar mi-a fost drag. Pacat . Mai stiu ca odata, am fost nervoasa si am lovit. De fapt, nu numai odata. Imi pare rau, nu pot sa spun cat de rau. Imi cer iertare. N-am vrut sa fiu asa.
Am gasit si cateva urme de tarana, serios. Tarana asta s-a lipit de bocanci si a ajuns cu mine, aici. E de la tara, din vara in care am facut porumb fiert in ditamai tuciul. Atunci a fost simpatic. Sa mergi la furat de porumbi si sa-ti placa. Chiar mi-a placut. Mersi.
Am mai gasit si cateva urme de culoare, putin var, probabil din sala de fresca sau de la murale, din liceu. Sau amandoua, nu stiu sigur, s-a amestecat. Am gasit acrilic, putina tempera uscata si pete de tus. Astea imi plac cel mai mult, urmele de tus. Sunt, intr-un fel, ceea ce ne leaga.
Am gasit si urme de praf, peste tot. Dar stii ce e amuzant? Praful asta, praful asta nesuferit a acoperit tot si abia am vazut ce e sub, dar s-a imprastiat cum am deschis sertarele. Cred ca asta astepta, o ocazie sa fuga. Nu e vina lui, vroia sa plece, n-a vrut el sa vina si sa stea.
Si facand ordine prin sertare mi-am dat seama, ca un copchil al nimanui, ca nimic nu tine si fiecare e singur. Dar m-am gandit ce sa fac si m-am hotarat. Hai sa fim singuri impreuna, e mai usor.
Azi m-am hotarat sa renunt la oameni, m-am pus pe facut curat in sertare. Nu stiu inca la cine sa renunt, fac liste si sterg de praf .
miercuri, 2 decembrie 2009
JL
Cred in orice pana nu se demonstreaza a fi fals. Asa ca eu cred in zane, mituri, dragoni. Toate exista, chiar daca exista doar in mintea ta. Cine spune ca visele si cosmarurile nu sunt la fel de reale ca aici si acum?
Nu a iesit din pantecul meu, dar Doamne, i-am facut oasele, pentru ca am fost acolo la fiecare masa, am stat langa el cand dormea, si pentru ca inoata ca un peste, pentru ca l-am dus la ocean. Sunt atat de mandru de toate lucrurile astea, dar el este cea mai mare mandrie a mea.
Nu a iesit din pantecul meu, dar Doamne, i-am facut oasele, pentru ca am fost acolo la fiecare masa, am stat langa el cand dormea, si pentru ca inoata ca un peste, pentru ca l-am dus la ocean. Sunt atat de mandru de toate lucrurile astea, dar el este cea mai mare mandrie a mea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
