Si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi

De 162 de ori acelasi cuvant. Asta am facut mi-am dat seama de ce s-a intamplat. Am scris pe o foaie de 162 de ori acelasi cuvant, absolut fara rost, ca simplu experiment, fara sa am vreo idee despre final. Marele rezultat? Marea descoperire? De 162 de ori un cuvant din 3 litere pare infinit. Monumental chiar. Cu cat mai mult, cu atat mai mare numarul. E o relatie de interdependenta.
"Proportiunea" se pastreaza, daca e sa-l cred pe Eminescu. Volumul in schimb nu, dimensiunea se schimba.
Cuvantul asta, scris repetat, e mai mare, mai abrupt, mai plin de insemnatate. Daca il puneam pe hartie de 10 000 de ori, sau pe un perete, poate chiar devenea infinit.
"Proportiunea" e la fel. Prima litera isi pastreaza caracterul in raport cu celelalte, doar contextul se schimba.
Nu conteaza ce, conteaza cat.
Cred ca toate starile uman posibile se ascund in fiecare in stare latenta. Dar "proportiunea", "proportiunea" e diferita. Pot 10 oameni sa iubeasca acelasi lucru, dar diferit. Pot astia 10 sa fie la fel, din aceleasi ingrediente, dar proportiunea e mereu diferita.

Un lucru vazut prin ochii celor 10 pare diferit in 10 cazuri. Si cuvantul asta, cuvantul asta are in el ceva al lui. E al unui om sau al unui singur moment. Nu pot spune altii, care nu au fost acolo, cuvantul asta la fel. Cum nu pot spune eu "boamba", fiindca nu e al meu, nu l-am gasit, trait si inteles ca oamenii care il stiu.





"Si tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-si proportiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.(...)
Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi rãmâind, o aude într-un fel."