Si daca maine pierd totul si nu mai ramane nimic, tot a meritat. Cand te pierd pe tine, cu tot ce ai, cu ultima cusatura din ultimul amarat de tricou, cand nu mai raman decat eu cu mine si un rucsac in care imi tin casa, adica tot o parte din mine, chiar nu mai am de ce sa ma tem. De fapt, pe tine sa nu te pierzi de tot niciodata, in rest, toate pot fi recladite.
Mi s-a pus pata pe-o chestie si ma uit la oamenii astia cum imi zic, cu ochii mari si maxilare incordate, ca nu e ok. Bai, dar ce sa-i fac daca asa e? Cum sa incerc sa ma multumesc cu atat cand stiu ca nu e suficient?
Bai, omul moare cand uita sa se mai joace. Cand nu mai rade doar asa, ca e soare. Si moare cand nu mai viseaza la nimic.
Visele nu mor niciodata, noi le omoram. Eh, in coma sau nu, ale mele se incapataneaza sa reziste. Legume. Pana la toamna cand ies precum cartofii din pamant. Inca putin. Mai e putin.
Am auzit o chestie interesanta, de fapt am citit... era un forum... in fine.
"Sunt prieteni care ma intraba, cum e pe motor ? Sa-mi iau ?
Nu pot explica cum e pe motor. Adica e ca diferenta dintre timp si eternitate. As avea poate timp sa iti explic, dar ti-ar trebui o eternitate sa intelegi. Trebuie sa te urci ca sa intelegi. Iar eu nu sfatuiesc pe nimeni sa faca acest pas." Un tip cu 30 de ani de experienta. Norocos, poate.
Daca nu intelegi de ce vreau sa urc azi pe traseul asta pe care l-am mai facut de 10 ori, inseamna ca n-ai vazut ca ploua. Si daca ai sa crezi ca asta o sa ma faca sa ma intorc acasa, inseamna ca nu stii cine sunt.
Daca ne-am multumi cu ce e usor, comod, la indemana, ar fi mai bine? Mai usor, da. Dar unde e satisfactia unei realizari. Nu spun ca trebuie sa-ti rupi gatul ca sa-ti dai seama ca palaria nu pluteste, dar parca e alta stare cand transpiri putin. Poti sa spui: UITE, asta am facut EU. Si n-a fost usor, dar am facut-o. Si parca iti vine sa zambesti mai des.
Si daca ajung pe un drum mai greoi unde as fi ajuns cu pasi moi, tot am sa ma bucur, fiindca drumul in sine, a meritat. Daca e greu nu e neaparat urat, daca e simplu nu inseamna ca e mai bine. Nici daca te dai cu capul de pereti nu inseamna ca iese ok, dar e si asta un drum. Pentru incapatanati, masochisti si oameni care nu vor din a in b printr-o linie.
Viata e un drum, nu o destinatie. Si e prea scurta, mult prea scurta ca sa nu fii ceea ce vrei sa fii.
Se afișează postările cu eticheta livia_abhinc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta livia_abhinc. Afișați toate postările
luni, 5 iulie 2010
joi, 3 iunie 2010
12:34:56
Acum doua veri cunosteam dublura unui om al meu. Pana la ultimul punct, pasi lor au fost la fel. Doar anii erau altii.
Atunci am ridicat din spranceana si am zis: uaaau, se mai intampla...
Acum un an eram la Sibiu, intr-o incercare de a fugi de orasul asta si de oamenii de-aici. Acum doua saptamani un om pe care l-am cunoscut acolo a intrat in peisajul celor de aici. Coincidenta amuzanta. Lumea e mica, mult prea mica.
Am evitat o zi jumatate de "oras" ca sa nu ma trezesc in fata unui om. M-am asezat cuminte la o masa ferita, aleasa oarecum cu grija. Am intors capul si-am dat nas in nas cu placuta lui de inmatriculare.
Am vorbit cu primul om care mi-a iesit in cale, la 277 km de casa. Dupa 56 de minute si 2 ore aflu ca avem "prieteni" comuni. Oameni pe care eu ii vad in fiecare zi, si el din cand in cand. Acum o luna si 5 zile.
In celalalt capat al orasului, departe de tot ce e al meu, m-am asezat la o masa cu prieteni pe care-i cunosc de-o viata. Un singur om pe care nu-l stim. Omul asta ma cunoaste pe mine, printr-o coincidenta absurda.Inceputul lui mai.
Am asteptat 3 ani ca un om sa se mute mai aproape. Trei ani am asteptat amaratul ala de ok cu planul gata pana la ultimul punct. Cand a venit, eu am fost nevoita sa plec. Am facut schimb de vecini.
La 17 ani imi petreceam serile pe terasa colegei mele si visam sa ne mutam acolo impreuna. Ea a plecat acum ceva timp, eu acum am ajuns.
Yahoo mi-a dat doua sugestii la partea de "connections". Prima oara: mi-am mai sifonat constiinta cu alegerea asta acum cateva luni departe de tasta.
Am apasat pe "x"-uletul spanzurat in colt si un alt id mi-a aparut mandru pe ecran. Yahoo imi rade in fata. Daca data viitoare ma pune sa aleg intre metal si sticla ii ridic statuie. Pot sa dau cu banul la tasta? Nu? Pacat...
Ieri am revazut un loc in care n-am mai pus piciorul de un an. Ora de pe bon a fost 12:34:56. Am ras 10 minute cu hartia in fata. Asta a fost o chestie foarte tare! Permutari.
Cred ca cineva, acolo sus, s-a plictisit. Sau poate vrea sa-mi spuna sa joc la loto. Ca in bancul cu Ion, potopul si barca.
Clar e ca-mi fac o lista cu toti oamenii pe care-i stiu si un chestionar cu locuri, institutii si preocupari. Macar sa stiu de la-nceput ca stau la masa cu omul care a locuit inaintea mea in casa asta.
Am trecut in fiecare zi, timp de cativa ani, pe langa omul de care aveam sa depind la un moment dat si daca mi-ar fi zis cineva "Uite, omul asta o sa te schimbe!" i-as fi ras in fata.
Am avut un om langa mine cativa ani si nu l-am vazut mai mult decat o silueta si brusc a devenit mult mai mult de-atat. Ciudat cum lucrurile se rastoarna si te trezesti in fata unor situatii total neprevazute.
De acum, am sa raspund cu "poate" si nu cu acel "Nu" categoric.
E clar ca nimic nu iese cum te astepti si oamenii care conteaza iti ies in cale in cel mai ciudat moment.
Atunci am ridicat din spranceana si am zis: uaaau, se mai intampla...
Acum un an eram la Sibiu, intr-o incercare de a fugi de orasul asta si de oamenii de-aici. Acum doua saptamani un om pe care l-am cunoscut acolo a intrat in peisajul celor de aici. Coincidenta amuzanta. Lumea e mica, mult prea mica.
Am evitat o zi jumatate de "oras" ca sa nu ma trezesc in fata unui om. M-am asezat cuminte la o masa ferita, aleasa oarecum cu grija. Am intors capul si-am dat nas in nas cu placuta lui de inmatriculare.
Am vorbit cu primul om care mi-a iesit in cale, la 277 km de casa. Dupa 56 de minute si 2 ore aflu ca avem "prieteni" comuni. Oameni pe care eu ii vad in fiecare zi, si el din cand in cand. Acum o luna si 5 zile.
In celalalt capat al orasului, departe de tot ce e al meu, m-am asezat la o masa cu prieteni pe care-i cunosc de-o viata. Un singur om pe care nu-l stim. Omul asta ma cunoaste pe mine, printr-o coincidenta absurda.Inceputul lui mai.
Am asteptat 3 ani ca un om sa se mute mai aproape. Trei ani am asteptat amaratul ala de ok cu planul gata pana la ultimul punct. Cand a venit, eu am fost nevoita sa plec. Am facut schimb de vecini.
La 17 ani imi petreceam serile pe terasa colegei mele si visam sa ne mutam acolo impreuna. Ea a plecat acum ceva timp, eu acum am ajuns.
Yahoo mi-a dat doua sugestii la partea de "connections". Prima oara: mi-am mai sifonat constiinta cu alegerea asta acum cateva luni departe de tasta.
Am apasat pe "x"-uletul spanzurat in colt si un alt id mi-a aparut mandru pe ecran. Yahoo imi rade in fata. Daca data viitoare ma pune sa aleg intre metal si sticla ii ridic statuie. Pot sa dau cu banul la tasta? Nu? Pacat...
Ieri am revazut un loc in care n-am mai pus piciorul de un an. Ora de pe bon a fost 12:34:56. Am ras 10 minute cu hartia in fata. Asta a fost o chestie foarte tare! Permutari.
Cred ca cineva, acolo sus, s-a plictisit. Sau poate vrea sa-mi spuna sa joc la loto. Ca in bancul cu Ion, potopul si barca.
Clar e ca-mi fac o lista cu toti oamenii pe care-i stiu si un chestionar cu locuri, institutii si preocupari. Macar sa stiu de la-nceput ca stau la masa cu omul care a locuit inaintea mea in casa asta.
Am trecut in fiecare zi, timp de cativa ani, pe langa omul de care aveam sa depind la un moment dat si daca mi-ar fi zis cineva "Uite, omul asta o sa te schimbe!" i-as fi ras in fata.
Am avut un om langa mine cativa ani si nu l-am vazut mai mult decat o silueta si brusc a devenit mult mai mult de-atat. Ciudat cum lucrurile se rastoarna si te trezesti in fata unor situatii total neprevazute.
De acum, am sa raspund cu "poate" si nu cu acel "Nu" categoric.
E clar ca nimic nu iese cum te astepti si oamenii care conteaza iti ies in cale in cel mai ciudat moment.
duminică, 23 mai 2010
Pentru prieteni 3. Printre scoici sparte si carbuni arsi, mi-am gasit toate raspunsurile
Bai, stii cum e sa iubesti pana doare? Daca n-ai facut asta, n-ai facut nimic. Sa iubesti un om cu toata fiinta, pana-ti iese sufletul prin piele, pana simti ca nu mai poti si-ti vise sa te ascunzi cu totul in nisip. Ai idee? Ai idee cum e sa iubesti si sa nu astepti nimic in schimb, si sa vrei doar ca un celalalt ipotetic sa fie fericit? Asta e singurul fel in care sentimentul ramane, transformat, mega transformat.Dar cand ai ajuns sa-ti doresti fericirea lui si nimic altceva, atunci ai sa-ti dai seama ca-l iubesti. Nu fara urma de egoism, fiindca undeva egoismul asta e ca o buruiana. Indiferent de ce-l face pe omul ala fericit, indiferent de cat rau iti faci tie, sa-l iubesti inseamna sa-l lasi sa fie fericit. Si el, omul asta, daca te iubeste n-o sa te lase sa sacrifici nimic. E ca o batalie intre care iubeste mai mult, niciodata balanta n-o sa fie dreapta, absolut niciodata. Dar tu, iubind ai sa castigi mai multe. Bai, o sa te doara ca naiba, o sa-ti smulgi parul din cap si-ai sa-l lipesti la loc cu superglue daca asta il face pe ala fericit. Sa te vada cu par.
Ai idee cat doare sa dezamagesti un om care crede in tine? Unul care se uita la tine si asteapta ceva, numai el stie ce, om pentru care tu reprezinti o idee, un amalgam de idei sau o frantura din credinta lui. Dezamagirea doare cel mai tare, fiindca n-ai cum sa lovesti asa decat un om pentru care insemni mai mult decat un nume si o fata. Si cand il vezi pe omul asta, si ii vezi privirea si te simti patruns si te pierzi, ai sa-ti dai seama ca totusi, undeva e de bine. Fiindca el, iubindu-te o sa-ti vrea binele, oricand, niciodata. Doar sa ai grija, tu nu esti altceva decat suma tuturor gandurilor tale, care nu sunt altceva decat o alta suma. Ne miscam in cerc. Nu mi-am dat seama decat tarziu, ca amarata mea de miscare de rezistenta atinge atatia altii. Bai, cand am plecat la drum am crezut ca sunt singura si ca pe mine si doar pe mine or sa ma doara talpile. Nu e asa, chiar nu. Din timp in timp, intorc capul si vad un altul urmandu-ma. Nu e de fiecare data acelasi, nu e tot drumul acolo, nu-mi vorbeste si nu ma ajuta cu nimic concret. Oamenii astia au facut ca drumul sa fie mai usor, de fiecare data. Imagineaza-ti ca in spatele tau sunt mereu oamenii astia, care nu merg pe acelasi drum, isi vad de ale lor, dar din cand in cand, sar gardul asta de 30 de cm si merg in spatele tau. Se abat putin de la ei, pentru tine. Si desi nu-ti cara bagajele, nici pe tine nu te cara in spate, nici nu-ti spun un cuvant, te ajuta. Pentru simplul fapt ca sunt acolo si tu stii. E un confort extraordinar in asta. Din timp in timp ma uit in spate si vad acolo, cate un om, cate doi, mergand linistit, fara sa-mi adreseze un cuvant, fara sa le vad altceva decat siluetele, undeva pur si simplu acolo, mergand linistit.
Omule, n-am cum sa-ti arat cat insemni, dar tu, cunoscandu-ma si fiind o parte din mine, ai sa stii. Si ai sa ma vezi ca pe o silueta, undeva pur si simplu, si n-am sa-ti adresez niciun cuvant fiindca nu va fi nevoie.
Ai idee cat doare sa dezamagesti un om care crede in tine? Unul care se uita la tine si asteapta ceva, numai el stie ce, om pentru care tu reprezinti o idee, un amalgam de idei sau o frantura din credinta lui. Dezamagirea doare cel mai tare, fiindca n-ai cum sa lovesti asa decat un om pentru care insemni mai mult decat un nume si o fata. Si cand il vezi pe omul asta, si ii vezi privirea si te simti patruns si te pierzi, ai sa-ti dai seama ca totusi, undeva e de bine. Fiindca el, iubindu-te o sa-ti vrea binele, oricand, niciodata. Doar sa ai grija, tu nu esti altceva decat suma tuturor gandurilor tale, care nu sunt altceva decat o alta suma. Ne miscam in cerc. Nu mi-am dat seama decat tarziu, ca amarata mea de miscare de rezistenta atinge atatia altii. Bai, cand am plecat la drum am crezut ca sunt singura si ca pe mine si doar pe mine or sa ma doara talpile. Nu e asa, chiar nu. Din timp in timp, intorc capul si vad un altul urmandu-ma. Nu e de fiecare data acelasi, nu e tot drumul acolo, nu-mi vorbeste si nu ma ajuta cu nimic concret. Oamenii astia au facut ca drumul sa fie mai usor, de fiecare data. Imagineaza-ti ca in spatele tau sunt mereu oamenii astia, care nu merg pe acelasi drum, isi vad de ale lor, dar din cand in cand, sar gardul asta de 30 de cm si merg in spatele tau. Se abat putin de la ei, pentru tine. Si desi nu-ti cara bagajele, nici pe tine nu te cara in spate, nici nu-ti spun un cuvant, te ajuta. Pentru simplul fapt ca sunt acolo si tu stii. E un confort extraordinar in asta. Din timp in timp ma uit in spate si vad acolo, cate un om, cate doi, mergand linistit, fara sa-mi adreseze un cuvant, fara sa le vad altceva decat siluetele, undeva pur si simplu acolo, mergand linistit.
Omule, n-am cum sa-ti arat cat insemni, dar tu, cunoscandu-ma si fiind o parte din mine, ai sa stii. Si ai sa ma vezi ca pe o silueta, undeva pur si simplu, si n-am sa-ti adresez niciun cuvant fiindca nu va fi nevoie.
luni, 17 mai 2010
Baaaai, si sfarsiturile? Sfarsiturile astea ale cui sunt?
Chestie noua. Nu.
Mama lor de sfarsituri, nu mi-au placut niciodata. Nici schimbarile. E asa o stare tampita, sa stai ca un stalp in mijlocul patului si sa ta gandesti la toate cele 1224455677 de tampenii care-au contat.
Si omul ala pe care l-am iubit acum 3 ani, si asta de acum 3 luni si omul asta nou, care cred ca-mi place. Si stau si intorc fiecare nenorocita de foaie pe toate partile si nu pot sa ma hotarasc: bai, eu sunt fericita sau nu? Bai, e de bine? Baaai, io imi bag picioarele, vreau sa nu mai simt nimic.
Daca stateam in banca mea, acum eram pe linie dreapta, asteptam cuminte o licenta linistita, ajungeam acasa la 10 si pana in toamna strangeam bani si visam la motor. De luat, nu-mi luam. Dar visam linistit.. Si uite-ma acum aici, singura cuc intr-o camera cu prea multe amintiri, gandindu-ma la cat de aiurea au luat-o lucrurile la vale. Si astept, habar n-am ce, dar astept. Sa vina omul asta si s-arunce cu pietre in geam, sau sa-mi trimita un mesaj de-ala de-al lui. "Cum esti?"
Cum naiba sa fiu? Ca dracu'! Sunt obosita si stau in pijamale si ma gandesc la o zi simpla, fara nimic special si-mi lipseste ziua aia ca painea facuta de mamaie, acum 10 ani. Mama ei de treaba, io ma car. Maaa caaar, ma iau in spate si-o iau pe sine. Unde ajung ajung.
Stai. Pauza. Am facut deja asta. N-a fost asa bine. E al naibii de greu drumul asta.
Baaaai, si sfarsiturile? Sfarsiturile astea ale cui sunt?
Mi-am distrus mainile, serios. Mi-e dor de voi, bai oamenilor. Mie dor de tine omule, mi-esti dor. Tampita treaba, da. Stiu. M-au apucat melancoliile, pacat ca nu pot sa dau merge layers. Putin de aici, putin de acolo.
Am chef de o cafea in Revenge, devreme, cand nu e nimeni si pot sa aud ce se povesteste la masa de-alaturi. Si vreau sa mi se povesteasca de oameni frumosi. Uite de asta mi-e dor. Avea multe parti bune treaba asta. Foarte multe, stiu. Ard. Mama ma-sii, nu mai are nimic. Decat 1579 si una de intrebari. Na! Nu mai e nimic rotund. Multumit? Nu. Stiam eu. Cacat. In ploaie.
Si vecinii au tacut si nu mai e nici o chitara si nici un caine care sa-mi latre in urechi. Si m-as uita la Fashion TV, da' n-am televizor. Si mi s-a terminat si serialul si n-am chef de filme noi.
Am chef sa dorm si sa ploua si sa stau sub patura, sa nu fac nimic. Sa am o bratara pe mana si sa fumez Gold lung. Cu imprumut.
Mama lor de sfarsituri, nu mi-au placut niciodata. Nici schimbarile. E asa o stare tampita, sa stai ca un stalp in mijlocul patului si sa ta gandesti la toate cele 1224455677 de tampenii care-au contat.
Si omul ala pe care l-am iubit acum 3 ani, si asta de acum 3 luni si omul asta nou, care cred ca-mi place. Si stau si intorc fiecare nenorocita de foaie pe toate partile si nu pot sa ma hotarasc: bai, eu sunt fericita sau nu? Bai, e de bine? Baaai, io imi bag picioarele, vreau sa nu mai simt nimic.
Daca stateam in banca mea, acum eram pe linie dreapta, asteptam cuminte o licenta linistita, ajungeam acasa la 10 si pana in toamna strangeam bani si visam la motor. De luat, nu-mi luam. Dar visam linistit.. Si uite-ma acum aici, singura cuc intr-o camera cu prea multe amintiri, gandindu-ma la cat de aiurea au luat-o lucrurile la vale. Si astept, habar n-am ce, dar astept. Sa vina omul asta si s-arunce cu pietre in geam, sau sa-mi trimita un mesaj de-ala de-al lui. "Cum esti?"
Cum naiba sa fiu? Ca dracu'! Sunt obosita si stau in pijamale si ma gandesc la o zi simpla, fara nimic special si-mi lipseste ziua aia ca painea facuta de mamaie, acum 10 ani. Mama ei de treaba, io ma car. Maaa caaar, ma iau in spate si-o iau pe sine. Unde ajung ajung.
Stai. Pauza. Am facut deja asta. N-a fost asa bine. E al naibii de greu drumul asta.
Baaaai, si sfarsiturile? Sfarsiturile astea ale cui sunt?
Mi-am distrus mainile, serios. Mi-e dor de voi, bai oamenilor. Mie dor de tine omule, mi-esti dor. Tampita treaba, da. Stiu. M-au apucat melancoliile, pacat ca nu pot sa dau merge layers. Putin de aici, putin de acolo.
Am chef de o cafea in Revenge, devreme, cand nu e nimeni si pot sa aud ce se povesteste la masa de-alaturi. Si vreau sa mi se povesteasca de oameni frumosi. Uite de asta mi-e dor. Avea multe parti bune treaba asta. Foarte multe, stiu. Ard. Mama ma-sii, nu mai are nimic. Decat 1579 si una de intrebari. Na! Nu mai e nimic rotund. Multumit? Nu. Stiam eu. Cacat. In ploaie.
Si vecinii au tacut si nu mai e nici o chitara si nici un caine care sa-mi latre in urechi. Si m-as uita la Fashion TV, da' n-am televizor. Si mi s-a terminat si serialul si n-am chef de filme noi.
Am chef sa dorm si sa ploua si sa stau sub patura, sa nu fac nimic. Sa am o bratara pe mana si sa fumez Gold lung. Cu imprumut.
joi, 13 mai 2010
Mi-am fumat tigara, cu mana stanga, mi-am ingropat picioarele in nisip, am stat cu ochii inchisi sa ascult marea si mi-am ferit umerii de soare si a fost ok.
N-am sa ma mai joc. N-am sa ma mai prefac ca nu ma dor atatea lucruri, n-am sa ma prefac ca totul e ok, ca nu mi-e frica, nu ma simt singura si nu ma afecteaza nimic. Am sa recunosc toate astea si am sa spun: ok, sunt doar un amarat de om pierdut undeva intre 100 de alegeri. Si daca sunt alegerile mele, si sunt, am sa le tratez ca atare. N-am sa dau vina pe omul care acum 3 ani m-a facut sa bocesc isteric, nici pe omul care m-a facut sa fiu ceea ce sunt. Nici pe amaratul ala de moment in care mi-am dat seama ca pot si-mi place sa iubesc. N-am sa ma mai prefac ca-mi pasa doar fiindca vreau sa-mi pese, n-am sa ma prefac nici ca nu-mi pasa, cand stiu ca nu e asa. Bai, imi pasa.
N-am sa ma prefac ca nu sunt un om egoist, fiindca sunt. Si n-am sa ma mai ascund, asta e. Fiecare alegere, fiecare decizie, aparent nesemnificativa, vine la un moment dat din urma si ma loveste usor: bah, teapa! Vezi ca am contat?!
N-am sa-mi mai bat capul cu 20 de prostii, n-am sa ma mai complac in situatii tampite, n-am sa ma mai rasucesc de 100 de ori. Chestiia asta e asa cum e si gata. Eu sunt cine sunt si nimic mai mult. Nu mai am chef sa ma gandesc la altii, sa-mi pun probleme morale, sa ma gandesc sa nu deranjez cu nimic. Ghici ce, daca deranjul era asa mare, nu mai eram aici. Dar sunt, nu fiindca e bine, ci fiindca e de preferat.
N-am sa ma mai duc in fata omului ala mic, cu fata blanda si povete, sa-i spun: stiti ca....De-acum am sa-i recunosc in fata: da, dom'le, am dat-o in bara. Asta e ! Acum, in loc sa ne prefacem ca ne certam, hai sa rezolvam problema. Scurt, simplu, clar.
Nu mai pot sa-mi aleg pasii cu grija. Eu nu pot, chiar nu pot. Am nevoie sa pot sa ma manifest, am nevoie sa pot sa spun o tampenie, si tu... vazandu-ma ca bat campii, sa ma ierti. Nu in urma unui proces de gandire, superior si mega pretentios, nu. Am nevoie sa ma ierti fiindca nu poti sa nu o faci. Instinctiv.
Da, am sa ma gandesc la oamenii astia cand fac un lucru, dar n-am sa-i pun mai presus de mine, fiindca facand asta pierdem toti.
Am obosit sa obosesc. Si asta e doar inceputul, am plecat la drum cu picioarele frante. Asta e, fac un popas aici si altul acolo, si pana la urma ajung. N-am sa ma mai mint pe mine ca nu ma doare marele cui din talpa,n-are rost. Pacat ca mi-a luat atata timp sa ma prind. N-am sa mai incerc sa explic ce si cum, bai., ori ma iei asa cum sunt, cu 100 de probleme, ori nu. Si gata.
Nici sa dau explicatii nu mai vreau. Gata. Ma duc unde ma duc si am sa ma descurc cum am sa ma descurc si gata, Daca pic, pic.
Azi nu mai am chef de lucruri complicate. Aveam la un moment dat un plan de bataie, o tinta. O amarata de tinta, in aparenta foarte usor de atins. Nu. Vroiam doar o zi cu soare si orizont si iarba sau nisip. Si o tigara in mana dreapta, in timp ce stanga o tinea pe a ta.Cat de simplu pare, nu? Nu.
Mi-am incarcat bateriile in acelasi loc in care acum un an ascundeam in nisip aspru 1000 de prostii. Printre scoici sparte si carbuni incinsi, mi-am gasit toate raspunsurile.
Mi-am fumat tigara, cu mana stanga, mi-am ingropat picioarele in nisip, am stat cu ochii inchisi sa ascult marea si mi-am ferit umerii de soare si a fost ok.
Vreau liniste si lucruri simple, macar in aparenta.
Vreau sa pot sa vin in fata ta, omule, si sa-ti spun ca te iubesc, si tu, sa ai ochii deschisi si sa intelegi ce ti se spune. M-am saturat de jocuri tampite cu reguli pe care nu le inteleg fiindca nu sunt in mine. Am sa-mi dau cartiile pe fata: uite-ma! Sunt exact asa cum ma vezi, nu fiindca sunt asa, ci fiindca asa ma vezi tu. E doar o parte din ceea ce sunt. Atat poti sa cunosti din mine.
Nu ma intelegi? Ok, dar nu ma judeca grabit, semanam mai mult decat crezi.
N-am sa ma prefac ca nu sunt un om egoist, fiindca sunt. Si n-am sa ma mai ascund, asta e. Fiecare alegere, fiecare decizie, aparent nesemnificativa, vine la un moment dat din urma si ma loveste usor: bah, teapa! Vezi ca am contat?!
N-am sa-mi mai bat capul cu 20 de prostii, n-am sa ma mai complac in situatii tampite, n-am sa ma mai rasucesc de 100 de ori. Chestiia asta e asa cum e si gata. Eu sunt cine sunt si nimic mai mult. Nu mai am chef sa ma gandesc la altii, sa-mi pun probleme morale, sa ma gandesc sa nu deranjez cu nimic. Ghici ce, daca deranjul era asa mare, nu mai eram aici. Dar sunt, nu fiindca e bine, ci fiindca e de preferat.
N-am sa ma mai duc in fata omului ala mic, cu fata blanda si povete, sa-i spun: stiti ca....De-acum am sa-i recunosc in fata: da, dom'le, am dat-o in bara. Asta e ! Acum, in loc sa ne prefacem ca ne certam, hai sa rezolvam problema. Scurt, simplu, clar.
Nu mai pot sa-mi aleg pasii cu grija. Eu nu pot, chiar nu pot. Am nevoie sa pot sa ma manifest, am nevoie sa pot sa spun o tampenie, si tu... vazandu-ma ca bat campii, sa ma ierti. Nu in urma unui proces de gandire, superior si mega pretentios, nu. Am nevoie sa ma ierti fiindca nu poti sa nu o faci. Instinctiv.
Da, am sa ma gandesc la oamenii astia cand fac un lucru, dar n-am sa-i pun mai presus de mine, fiindca facand asta pierdem toti.
Am obosit sa obosesc. Si asta e doar inceputul, am plecat la drum cu picioarele frante. Asta e, fac un popas aici si altul acolo, si pana la urma ajung. N-am sa ma mai mint pe mine ca nu ma doare marele cui din talpa,n-are rost. Pacat ca mi-a luat atata timp sa ma prind. N-am sa mai incerc sa explic ce si cum, bai., ori ma iei asa cum sunt, cu 100 de probleme, ori nu. Si gata.
Nici sa dau explicatii nu mai vreau. Gata. Ma duc unde ma duc si am sa ma descurc cum am sa ma descurc si gata, Daca pic, pic.
Azi nu mai am chef de lucruri complicate. Aveam la un moment dat un plan de bataie, o tinta. O amarata de tinta, in aparenta foarte usor de atins. Nu. Vroiam doar o zi cu soare si orizont si iarba sau nisip. Si o tigara in mana dreapta, in timp ce stanga o tinea pe a ta.Cat de simplu pare, nu? Nu.
Mi-am incarcat bateriile in acelasi loc in care acum un an ascundeam in nisip aspru 1000 de prostii. Printre scoici sparte si carbuni incinsi, mi-am gasit toate raspunsurile.
Mi-am fumat tigara, cu mana stanga, mi-am ingropat picioarele in nisip, am stat cu ochii inchisi sa ascult marea si mi-am ferit umerii de soare si a fost ok.
Vreau liniste si lucruri simple, macar in aparenta.
Vreau sa pot sa vin in fata ta, omule, si sa-ti spun ca te iubesc, si tu, sa ai ochii deschisi si sa intelegi ce ti se spune. M-am saturat de jocuri tampite cu reguli pe care nu le inteleg fiindca nu sunt in mine. Am sa-mi dau cartiile pe fata: uite-ma! Sunt exact asa cum ma vezi, nu fiindca sunt asa, ci fiindca asa ma vezi tu. E doar o parte din ceea ce sunt. Atat poti sa cunosti din mine.
Nu ma intelegi? Ok, dar nu ma judeca grabit, semanam mai mult decat crezi.
sâmbătă, 24 aprilie 2010
Contextul conteaza
Tu ce ai vrut sa te faci cand eram mica?
Macara!
Sa moriii tuuuu?
Discutie intre doi oameni care nu au ce sa-si spuna. E periculos sa deschizi subiecte banale cand nu stii langa cine te-ai asezat.
Contextul conteaza. Eram acum cateva saptamani pe strada, nu singura ci cu un tip cu infatisare de om dur. Omul asta, ras in cap, inalt si bine facut imi povestea ceva amuzant cu aerul unui om nervos. Eu aveam zambetul pana la ceafa, trecuse de urechi, si il tineam de mana. Pe el, nu pe zambet, sa fie clar. Am trecut la un moment dat printr-o parcare, pe langa un ins de vreo 50 de ani. Omul asta, cu fata lui de "le-am vazut pe toate" a ramas blocat... s-a uitat lung la noi, ne-a studiat pe fiecare in parte si apoi mi-a aruncat o privire total nelamurita, indignata chiar. Ce a auzit omul asta din discutia noastra? L-a auzit pe tipul asta cum imi spune: Dupa ce ca esti proasta si stii ca esti proasta de ce dreacu' iti mai iei si o ditamai masina? Sa plangi mai mult ca nu esti in stare s-o conduci?
Acum, orice om normal si-ar pune intrebarea: cum de-i permiti sa-ti vorbeasca asa? Iar eu spun, contextul conteaza. Omul asta, de a carui mana ma tineam, imi povestea indignat cum o vedeta blonda de la noi a reusit sa-si ia masina scumpa, a busit-o si in prima zi dupa ce a scos-o din service a busit-o iar. Aaaaaaa...( Asta se intampla cand vorbesti la persoana a doua... )
Ne-am dat seama la 10 pasi dupa, de ce s-a uitat omuletul ala asa urat la noi. Si am ras. Contextul conteaza. Uite cum un om m-a luat pe mine drept o slabiciune de femeie si pe el o bruta.
Eu zic sa nu ne mai dam cu parerea despre orice frantura de poveste auzim, decat la modul "poate ca..." Nu e bine sa fim categorici, cand nu suntem 100% stapani pe situatie.
Macara!
Sa moriii tuuuu?
Discutie intre doi oameni care nu au ce sa-si spuna. E periculos sa deschizi subiecte banale cand nu stii langa cine te-ai asezat.
Contextul conteaza. Eram acum cateva saptamani pe strada, nu singura ci cu un tip cu infatisare de om dur. Omul asta, ras in cap, inalt si bine facut imi povestea ceva amuzant cu aerul unui om nervos. Eu aveam zambetul pana la ceafa, trecuse de urechi, si il tineam de mana. Pe el, nu pe zambet, sa fie clar. Am trecut la un moment dat printr-o parcare, pe langa un ins de vreo 50 de ani. Omul asta, cu fata lui de "le-am vazut pe toate" a ramas blocat... s-a uitat lung la noi, ne-a studiat pe fiecare in parte si apoi mi-a aruncat o privire total nelamurita, indignata chiar. Ce a auzit omul asta din discutia noastra? L-a auzit pe tipul asta cum imi spune: Dupa ce ca esti proasta si stii ca esti proasta de ce dreacu' iti mai iei si o ditamai masina? Sa plangi mai mult ca nu esti in stare s-o conduci?
Acum, orice om normal si-ar pune intrebarea: cum de-i permiti sa-ti vorbeasca asa? Iar eu spun, contextul conteaza. Omul asta, de a carui mana ma tineam, imi povestea indignat cum o vedeta blonda de la noi a reusit sa-si ia masina scumpa, a busit-o si in prima zi dupa ce a scos-o din service a busit-o iar. Aaaaaaa...( Asta se intampla cand vorbesti la persoana a doua... )
Ne-am dat seama la 10 pasi dupa, de ce s-a uitat omuletul ala asa urat la noi. Si am ras. Contextul conteaza. Uite cum un om m-a luat pe mine drept o slabiciune de femeie si pe el o bruta.
Eu zic sa nu ne mai dam cu parerea despre orice frantura de poveste auzim, decat la modul "poate ca..." Nu e bine sa fim categorici, cand nu suntem 100% stapani pe situatie.
joi, 22 aprilie 2010
vineri, 16 aprilie 2010
UNARTE se trezeste primavara
UNARTE-Universitatea Nationala de ARTE: avem expozitii, vindem chestii, ne laudam ca stim sa facem "arta", vrem sa ne bagati in seama. Nu mereu, dar din cand in cand meritam.
"Fix 2 luni". Nu chiar dar tot cam pe-acolo. A venit profu' saptamana asta si ne-a trantit-o: "Fix 2 luni pana la licenta. De azi, fix 2 luni." Au trecut cateva zile de cand a binevoie a ne informa ca am ramas in pana de timp. Timp de finalizat proiecte, avem. Timp sa ne obisnuim cu ideea ca e gata, finish, no more, za end, nu.
"Artistii" sunt agitati. Misuna. Pe 24 puteti cumpara bucati de arta la .....sincer, am uitat iar locul ( e a 4 oara can intreb :unde era chestiia aia cu vanzare?). Am sa revin. In mai va fi Ziua Portilor Deschise. Asta e cam asa: se face curat in ateliere, ne gatim frumos, stergem praful, ducem gunoiul si expunem ce avem mai bun. Asta in ateliere.Curtea,(da, avem curte interioara, cu copaci si catei, sac!).... curtea asta o sa fie plina sau semi-manzgalita de corturi in care fiecare sectie se lauda cu ce are. Poti sa cumperi lucrari realizate de studenti, poti sa pui cate intrebari vrei legate de tehnici, materiale sau in mare cam despre orice: pentru asta suntem la datorie. Acum cativa ani am nimerit in mijlocul unui gratar uuuuuu.... pe la pranz. Am servit o singura data ziua asta de dimineata, cand eram inca la liceu si vroiam sa vin in recunoastere. Veni vidi vici... Buuuun, pe seara, dupa ce vizitatorii se duc la casele lor sau sunt dati afara incepe Noaptea Portilor Deschise. Doar pentru studentii de la UNARTE. Se poate intra cu legitimatie falsa, testat. Noaptea e cam asa: Se incepe pe seara, cand inca mai e lumina dar incepe sa se lase frigul. Avem muzica, scena si lumini colorate, bere din plin, prezenta din plin, chef de chestii stupide si haos. Anul trecut facultatea a reusit sa-si ia amenda si s-a dat stingerea devreme, pe la 1-2 am. In alte dati a tinul pana spre dimineata. Oricum, daca ai chef sa vezi ce inseamna sa fii student la arte, esti binevenit.
O zi decurge cam asa: Dimineata sau pe la pranz servesti pe post de ghid intr-un cort in curtea FADD
(Facultatea de Arte Decorative si Design), stai in post pana spre seara sau faci o pauza si schimbi locatia (caminul e la 10 minute de mers lenes, atelierele sunt la indemana, cel mai apropiat bar e la 20 de m de poarta facultatii, Cismigiul la 5 minute/ daca nu vrei sa te duci acasa). Pe seara te intorci si incepi ritualul de pierderea a timpului. De obicei se tine cont de "colegi", in sensul ca ne strangem in card in functie de grupa. Nu e un musai si nici o chestie batuta in cuie. E aproape imposibil sa nu cunosti pe cineva de la masa de alaturi. Intotdeauna cineva cunoaste pe cineva care il stie pe x si z si a fost fost coleg cu fratele lui y si etc... N-ai cum sa critici o chestie fara sa ajunga vestea in cealalta facultate in 15 minute. Testat.
UNARTE e formata din 3 facultati,FAP (Arte Plastice), FADD(Arte Decorative si Design), FITA(Istoria si Teoria Artei). Avem 3 sedii, la 2 minute de mers pe jos. De notat ca nu e facultatea si sediul. Suntem usor dezorganiozati. Cursuri de tin in 3 locuri,uneori si prin camin. Ateliere sunt din plin peste tot.
"Fix 2 luni". Nu chiar dar tot cam pe-acolo. A venit profu' saptamana asta si ne-a trantit-o: "Fix 2 luni pana la licenta. De azi, fix 2 luni." Au trecut cateva zile de cand a binevoie a ne informa ca am ramas in pana de timp. Timp de finalizat proiecte, avem. Timp sa ne obisnuim cu ideea ca e gata, finish, no more, za end, nu.
"Artistii" sunt agitati. Misuna. Pe 24 puteti cumpara bucati de arta la .....sincer, am uitat iar locul ( e a 4 oara can intreb :unde era chestiia aia cu vanzare?). Am sa revin. In mai va fi Ziua Portilor Deschise. Asta e cam asa: se face curat in ateliere, ne gatim frumos, stergem praful, ducem gunoiul si expunem ce avem mai bun. Asta in ateliere.Curtea,(da, avem curte interioara, cu copaci si catei, sac!).... curtea asta o sa fie plina sau semi-manzgalita de corturi in care fiecare sectie se lauda cu ce are. Poti sa cumperi lucrari realizate de studenti, poti sa pui cate intrebari vrei legate de tehnici, materiale sau in mare cam despre orice: pentru asta suntem la datorie. Acum cativa ani am nimerit in mijlocul unui gratar uuuuuu.... pe la pranz. Am servit o singura data ziua asta de dimineata, cand eram inca la liceu si vroiam sa vin in recunoastere. Veni vidi vici... Buuuun, pe seara, dupa ce vizitatorii se duc la casele lor sau sunt dati afara incepe Noaptea Portilor Deschise. Doar pentru studentii de la UNARTE. Se poate intra cu legitimatie falsa, testat. Noaptea e cam asa: Se incepe pe seara, cand inca mai e lumina dar incepe sa se lase frigul. Avem muzica, scena si lumini colorate, bere din plin, prezenta din plin, chef de chestii stupide si haos. Anul trecut facultatea a reusit sa-si ia amenda si s-a dat stingerea devreme, pe la 1-2 am. In alte dati a tinul pana spre dimineata. Oricum, daca ai chef sa vezi ce inseamna sa fii student la arte, esti binevenit.
O zi decurge cam asa: Dimineata sau pe la pranz servesti pe post de ghid intr-un cort in curtea FADD
(Facultatea de Arte Decorative si Design), stai in post pana spre seara sau faci o pauza si schimbi locatia (caminul e la 10 minute de mers lenes, atelierele sunt la indemana, cel mai apropiat bar e la 20 de m de poarta facultatii, Cismigiul la 5 minute/ daca nu vrei sa te duci acasa). Pe seara te intorci si incepi ritualul de pierderea a timpului. De obicei se tine cont de "colegi", in sensul ca ne strangem in card in functie de grupa. Nu e un musai si nici o chestie batuta in cuie. E aproape imposibil sa nu cunosti pe cineva de la masa de alaturi. Intotdeauna cineva cunoaste pe cineva care il stie pe x si z si a fost fost coleg cu fratele lui y si etc... N-ai cum sa critici o chestie fara sa ajunga vestea in cealalta facultate in 15 minute. Testat.
UNARTE e formata din 3 facultati,FAP (Arte Plastice), FADD(Arte Decorative si Design), FITA(Istoria si Teoria Artei). Avem 3 sedii, la 2 minute de mers pe jos. De notat ca nu e facultatea si sediul. Suntem usor dezorganiozati. Cursuri de tin in 3 locuri,uneori si prin camin. Ateliere sunt din plin peste tot.
duminică, 4 aprilie 2010
IMMD sau ce m-a facut sa rad de Paste
Vremurile se schimba, tineretul nu mai e ce a fost odata.... eeeee nuuuuuuu...Pfff, ba e exact acelasi "chec" in alt ambalaj. Sunt pe strada, caut una bucata magazin deschis in aceasta zi de maaare sarbatoare. Vad una bucata pusti funcky. Frizura de ciob si baie, fixativ la greu, pantaloni unisex si hanorac in patratele. Tipicul pusti rebel wannabe, cu atitudine de om cool si cunostinte de viata nule. N-am nimic cu el, serios, dar asta e adevarul curat. Abia iesit de la dus. Sau Du$uLeTz, ca sa fiu pe val. Buuun, ce face rebelul nostru? Merge pe strada, cu un buchet maare de flori si parintii in stanga. ASTA DA!! Cel mai probabil in vizita la nasi sau bunici, exact ce faceam si noi "pe vremea noastra". De sarbatori ne carau tatii si mamele, cu forta sau vorba dura, ne amenintau ca nu ne mai luam alocatia sau ne fortau ca "asa se face". Nimic nu s-a schimbat, si eu faceam la fel. Ma duceam ca nu aveam de ales, imi bagam picioarele in tot neamul si in toata sarbatoarea lor si inainte sa ies din casa ma certau ai mei: asta nu e tinuta decenta!!! Tu nu mergi asa cu mine pe strada!!!! Dar pana la urma n-aveau ce face fiindca alte haine n-aveam mai "decente". It made my day. Uite omul rebel, cel mai cool din liceu, clasa a 10-a, neinteles, el e un independent, un om atipic, proscris, de la 12 ani se descurca singur ( se sterge la fund singur adica). Uite tipul dur acum, cum merge cu tata si mama si capul plecat sa nu cumva sa-l vada cineva. Nimic nu s-a schimbat, doar ambalajul. Continutul e acelasi, fix acelasi. Tot neintelesi se cred, tot copii sunt, doar ambalajul difera. Noi n-am avut atatea magazine pe gustul nostru, nici banii atat de multi. Noi ne-am imbracat de la frati, noi ne ascundeam mai bine cand fumam in coltul blocului, noi nu aveam atatea variante, dar in mare suntem la fel. Ce conteaza ramane constant. L-am vazut pe pustiul asta si pe ai lui si mi-am adus aminte de mine si al meu frate, si cum ne carau pe noi parintii in vizita la matusi. Uram vizitele alea si ma plictiseam groaznic, comentam si amenintam ca nu vin nu vin nu vin... si tot acolo ma duceam fiindca nu aveam de ales. Noi toti faceam asta, noi toti am facut pe rebelii. FUNNY FUNNY DAY...
miercuri, 17 martie 2010
Lectia despre cub
Lectia despre cub
Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu o dalta de sange,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze
pana cubul iese perfect.
Dupa aceea se saruta de numarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!
Nichita Stanescu
Eram azi la atelier, amanatii cu licenta. Dosare peste dosare, oameni panicati sau mai putin panicati. A venit la mine o colega si-mi zice: Tu stii poezia despre cub? Omul asta face o lucrare cu un cub. Mai multe cuburi de fapt, dar nu asta e ideea. Important e ca are un cub si a gasit o poezie despre cub. La intrebarea ei am raspuns: Nu.
Am luat apoi dosarul in mana, am rasfoit cateva pagini, am ajuns la forma asta minunata si mi-am adus aminte... lectia despre cub. Dincolo de simplitatea evidenta, are un acel ceva aparte. Parca misca, parca atinge un acel ceva sensibil. E pentru partea foarte simpla din noi, fara artificii, fara sclipici, faca cuvinte mari. Din cand in cand lucrurile simple sunt cele mai frumoase.
Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu o dalta de sange,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze
pana cubul iese perfect.
Dupa aceea se saruta de numarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!
Nichita Stanescu
Eram azi la atelier, amanatii cu licenta. Dosare peste dosare, oameni panicati sau mai putin panicati. A venit la mine o colega si-mi zice: Tu stii poezia despre cub? Omul asta face o lucrare cu un cub. Mai multe cuburi de fapt, dar nu asta e ideea. Important e ca are un cub si a gasit o poezie despre cub. La intrebarea ei am raspuns: Nu.
Am luat apoi dosarul in mana, am rasfoit cateva pagini, am ajuns la forma asta minunata si mi-am adus aminte... lectia despre cub. Dincolo de simplitatea evidenta, are un acel ceva aparte. Parca misca, parca atinge un acel ceva sensibil. E pentru partea foarte simpla din noi, fara artificii, fara sclipici, faca cuvinte mari. Din cand in cand lucrurile simple sunt cele mai frumoase.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
