Cred ca omul are ocazia de a schimba cursul lumii si nimeni nu vrea sa-si asume raspunderea.Totusi, schimbare exista.
Cred ca frica e unul dintre cele mai nenorocite sentimente umane. Niciodata cucerita pe deplin, decat de nesabuiti si nebuni, ne stapaneste pana la ultima celula. Imbracata in 1000 de haine diferite, nu parea fi de doua ori aceeasi. 
Alegerile nu sunt niciodata numai ale noastre, le impartim cu fiecare eu de ieri si fiecare personaj ce a jucat un rol, cat de mic, undeva mai demult. Timpul si spatiul lucrurilor trecute nu exista decat in constiinta umana.  Cand nu mai e frica incepem sa murim.
Pe undeva, libertatea individului s-a pierdut. Odata cu inocenta si incapacitatea de a scrie cuvantul "mama", libertatea omului se pierde pana aproape de sfarsit. Ciudat e ca pornim egali si sfarsim incredibil de departe fata de oricare altul. Constiinta nu lasa sufletul liber; numai sfiintii ar trebui sa fie exceptii aici, iar eu nu
stiu daca exista.
As fi vrut sa-ti fi spus la momentul potrivit cine esti, dar acum, prietene, e prea tarziu. As fi vrut sa-ti fac o icoana si sa te pastrez asa, inert si de neatins. As fi facut  icoana pentru fiecare in parte. Iar voi, icoane , sa nu va schimbati defel.
Timpul nu omoara lemnul, il imbatraneste incet, atat. Culoarea e aceeas; aurul la fel. Cel putin in timpul meu, iar eu, ca orice om egocentrist, am sa prefer sa nu inteleg ce se intampla mai departe. Pentru mine, nimic dincolo de mine nu exista.
Dar n-am facut nimic din toate astea, si v-am pastrat oameni si incet incet, imbatraniti si nefiind din lemn, va schimbati si culorile si lumina.
Pe tine, omule, am sa te pretuiesc pana la capat, pentru un moment si atat.
Pe tine, am sa te fac o icoana si am sa te tin ascuns departe de ceilalti.
Tu, copil crestin, esti ultimul moment de slabiciune.

Pastrez o siguranta in faptul ca dainuie

De maine incepe the countdown. Ultima cursa inainte sa spun gata, am intrat in ultimul semestru de facultate. Nu pare mare lucru, dar pentru mine e. Nu m-am gandit niciodata la ce o sa fac dupa, de fapt nu mi-am putut imagina niciodata o lume fara scoala. Da, sunt si am fost o tocilara. I'm a geek, and proud of it! Cand pustimea fugea de la scoala eu abia asteptam sa ma duc. De fugit, fugeam si eu din cand in cand, dar ideea ca e acolo, scoala asta in care sa ma duc si sa ma simt acasa... ideea asta ma facea sa ma simt atat de vie. Si ca un om care iubeste mirosul de carte si caruia ii place sa invete in fiecare zi ceva, o sa-mi lipseasca. Or sa-mi lipseasca si colegii, pe care n-am apucat sa ii cunosc, or sa-mi lipseasca si unii profesori pe care nu am apucat sa ii apreciez la adevarata valoare. Or sa-mi lipseasca si sevaletele astea vechi si rupte, si scaunele tipice de atelier, pe care le-am cunoscut acum 8 ani. Si atelierul asta murdar, prafuit, in care miroase a diluanti si pamant, si el o sa-mi lipseasca. Nu m-am hotarat daca am sa dau masterul mai departe tot aici. Nu stiu inca daca e un "pa pa" de o vara  sau forever. Si ma cam sperie treaba asta, nu ma impac bine cu sfarsiturile. De nici un fel. Mi-a zis odata un prieten ca el, atunci cand a plecat de acasa, din Botosani, nu stia ca nu se mai intoarce. El plecase fara sa stie ca e ultima oara cand o sa-i spuna "acasa". Dupa , au plecat si ai lui. Si orasul ala l-a pierdut pe prietenul meu, fara sa stie niciunul.
M-am obisnuit cu lumea asta si stiu ca nu e asa grav ce e dincolo de peretii astia intre care m-am inchis, dar e asa comod si bine aici.
Maine incepe ultima saptamana din semestru. De maine incep lucrul serios, ca in fiecare an. Pe ultima suta de metri, recuperez ce-am pierdut in cateva luni. Si apoi, dupa examene, o sa-mi dau seama ca s-a cam terminat.
Chiar nu-mi dau seama unde s-au dus anii de studentie.  Parca ieri eram in anul 1 si stateam in Cismigiu si era soare si ne faceam planuri... si ce plaaaanuri. Aveam atatea de facut...trebuia sa fi cucerit 5 lumi pana acum. Nu-mi plac schimbarile, chiar daca stiu ca sunt necesare, chiar daca sunt in bine, chiar daca daca daca. Nu-mi place sa pierd nimic. Nici oameni, nici locuri, nici timpuri. Si evident ca toate se pierd intr-un fel. Doar eu, noi, ramanem cu impresia ca mai pastram ceva. E ca o minciuna dulce si copilaroasa. Pastram doar o siguranta in faptul ca dainuie, nimic nu se pierde si toate raman tocmai fiindca au fost. Ne mintim bine. Frumos. Si asta e mai important.