Faceți căutări pe acest blog

luni, 15 februarie 2010

Pentru prieteni (2)

Prietene, cred ca timpul nostru a fost frumos. Si mai cred c-a meritat. Si mai stii ce? Merita si-acum.
"Si sa ne gandesti pe fiecare in parte. Si sa ne razgandesti."
Fiecare cu piticii lui. Serios. Sa fac legatura: Eram odata in liceu si m-am dus in vizita la o colega. Erau doua fete, lucrau pentru diploma, ca niste intarziate ce erau. Si erau obosite, aveam doar cani murdare de cafea, nu mai iesisera din casa de 3 zile. Cred ca au uitat atunci si ce e aia apa si ce inseamna sa iesi din pijamale. Si cum m-am dus eu la ele sa le verific pulsul, sa le duc o coaja de paine sau mai stiu eu ce... le gasesc razand. Razand de oboseala. Ai vazut vre-un om razand de oboseala? Daca nu...n-ai vazut nimic. Eh, ascultau fetele astea Planeta Moldova, si radeau. Si eu incercam sa-mi chinui neuronii si sa ma prind de partea amuzanta. Si nu m-am prins. Abia tarziiiu tarziu de tot mi-a picat fisa: nu era nimic amuzant. Absolut deloc. Oamenii astia radeau fiindca erau beti, de oboseala. Daaa, o urma de fun era, dar nu asta ii facea sa rada.
Eram intr-o zi la Mogosoaia, era cald, soare, si destul de pustiu. Am alergat 10 minute si-am gafait alte 20. Am incercat sa invat exercitii de "relaxare" si nu mi-a iesit. M-am enervat. Pana la urma am reusit sa stricam un aparat foto ( e si acum un mister), am mai reusit sa adunam o zi in care sa ne simtim bine impreuna. O zi in care eram noi, trei oameni si 7 caini si nimeni nu avea nicio problema. Si era cald, era bine. Vara. Si o gradina frumoasa.
Acum ceva timp eram down si m-a sunat un om si mi-a zis "hug"? Si a venit omul asta si m-a ascultat cu toate problemele mele, mici si mari, reale sau doar exagerari. Si am primit partea mea de hug, si incurajarile de care aveam nevoie. Nimic mai mult si absolut nimic mai putin.
Sunt unii oameni pe care-i stiu de cand eram un copchil murdar de tarana pana la coate. Toti eram asa atunci. Si alergam desculta sau cu papuci de guma. Cine stie papucii de guma? Aia da papuci... Eram eu cu oamenii astia si dormeam in poiana, rezemati de fantana, cu patura sub noi si o alta peste. Ghemotoci. Si ne trezeam dimineata si nu stiam de unde s-apucam ziua, si era nici lumina, nici intuneric. Doar dimineata devreme si frig in oase. Si seara, inainte sa adormim, noi si tantarii, ne uitam la stele si numaram avioanele. Eram mici si prosti, da' era asa frumos...
Prietene, cred ca ne-a fost bine pana aici. Chiar foarte bine. Sunt un om bogat, clar. Sunt un om foarte bogat, doar asa...n-am nevoie de bani. Renunt si la tigari si la Cola. Te am pe tine.

Un comentariu:

  1. Iata un post care mi-a placut.

    Nu ne cunoastem insa...m-ai emotionat, chiar... ;;)

    RăspundețiȘtergere