Paradis in destramare

Portarul înaripat mai tine întins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
înseteaza dupa adevar,
dar apele din fântâni
refuza galetile lor.
Arând fara îndemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culca în fân:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si îngerii sub glie,
tarâna va seca povestile
din trupul trist.

Blaga

George Bacovia - Decembre

Te uitã cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste -
Mai spune s-aducã jãratec
Si focul s-aud cum trosneste.

Si mânã fotoliul spre sobã,
La horn sã ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
As vrea sã le-nvãt simfonia.

Mai spune s-aducã si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, -
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ningã... zãpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casã mi-s sfinte, -
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

E ziuã si ce întuneric...
Mai spune s-aducã si lampa -
Te uitã, zãpada-i cât gardul,
Si-a prins promoroacã si clampa.

Eu nu mã mai duc azi acasã...
Potop e-napoi si nainte,
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

Minte-mă, dar minte-mă cu originalitate şi am să te sărut din toată inima. Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea, papagal".

Mircea Eliade, Nuntă în cer
"...m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei,
nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea
aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină"

Si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi

De 162 de ori acelasi cuvant. Asta am facut mi-am dat seama de ce s-a intamplat. Am scris pe o foaie de 162 de ori acelasi cuvant, absolut fara rost, ca simplu experiment, fara sa am vreo idee despre final. Marele rezultat? Marea descoperire? De 162 de ori un cuvant din 3 litere pare infinit. Monumental chiar. Cu cat mai mult, cu atat mai mare numarul. E o relatie de interdependenta.
"Proportiunea" se pastreaza, daca e sa-l cred pe Eminescu. Volumul in schimb nu, dimensiunea se schimba.
Cuvantul asta, scris repetat, e mai mare, mai abrupt, mai plin de insemnatate. Daca il puneam pe hartie de 10 000 de ori, sau pe un perete, poate chiar devenea infinit.
"Proportiunea" e la fel. Prima litera isi pastreaza caracterul in raport cu celelalte, doar contextul se schimba.
Nu conteaza ce, conteaza cat.
Cred ca toate starile uman posibile se ascund in fiecare in stare latenta. Dar "proportiunea", "proportiunea" e diferita. Pot 10 oameni sa iubeasca acelasi lucru, dar diferit. Pot astia 10 sa fie la fel, din aceleasi ingrediente, dar proportiunea e mereu diferita.

Un lucru vazut prin ochii celor 10 pare diferit in 10 cazuri. Si cuvantul asta, cuvantul asta are in el ceva al lui. E al unui om sau al unui singur moment. Nu pot spune altii, care nu au fost acolo, cuvantul asta la fel. Cum nu pot spune eu "boamba", fiindca nu e al meu, nu l-am gasit, trait si inteles ca oamenii care il stiu.





"Si tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-si proportiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.(...)
Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi rãmâind, o aude într-un fel."

Ca un copil uitat pe pres la usa

Stau acum in atelier si e frig al dracu'! Soba duduie, toate-s calde in jur, da' e frig. Nimic nu misca, doar cativa rataciti trec pe langa ferestre. Da, e un atelie la parter. In rest, nimic. Si noaptea asta care vine din ce in ce mai devreme, noaptea asta ma enerveaza fiindca ma sperie si imi da o stare de rau. Dintotdeauna oara asta nenorocita in care se lasa seara ma sperie. Toti par departe, si mama si tata si colegii de munca, prieteni si toti. Pare o ora pustie, distanta, rece.
Doar cand sunt in casa, cu doi prieteni langa mine nu imi e frica. In rest, sunt ca un copchil bleg uitat peste noapte afara. Al nimanui.

Teoretic suntem rationali

Oamenii sunt animale dubioase, rationale teoretic. Teoretic. In tot si toate pot sa fie obiectivi, faina asta e mai ieftina, jobul asta e mai bine platit, bocancii astia sunt mai buni fiindca xyz, e cazul sa arunc mobila asta si sa iau una noua, mai e gustul meu. Singura exceptie e atunci cand e un alt om implicat. Nu poti sa arunci usor la gunoi un prieten, chiar daca stii ca trebuie, ca e mai bine, ai 200 de argumente pro si 1 contra, parca tot ihh, nu merge asa usor. Si unde e ratiunea noastra acum? Si cand iei totusi decizia, de multe ori buna, nu o alegi calm, rece, ci vulcanic, cu patos. Aproape fara ratiune, doar intuitie. Oamenii sunt prea complicati si prea singuri, prea inchisi in ei insisi si prea putin dispusi sa ii vada pe ceilalti pentru ceea ce sunt. Tocmai de-asta e greu sa fi obiectiv, daca ai stii ce si cum, daca ai avea toate datele ar fi mai usor, dar asa, asa e partea cu misterul "Dar daca?". Daca stiam atunci ce stiu acum, lucrurile ar fi stat altfel. Cred ca mai bine. Sau poate ca nu... E chestia aia cu "Dar daca?"