Faceți căutări pe acest blog

joi, 19 aprilie 2012

Am recitit un post despre mine, Autoportretul unei artiste, Mireille Astrid Popa. Ciudat imi pare ca nu ma regasesc. 
Postul ce imi apartine, scris in 2009 a fost republicat si completat aici http://www.einformatii.ro/stire/magazin/8/21771/autoportretul-unei-artiste--livia-carbunescu/0/ . Este vorba despre o descriere la rubrica "despre mine". 
 Sunt constienta ca in cei 3 ani care s-au scurs de atunci am suferit o serie de schimbari, am evoluat si mi-am redefinit stilul, cu toate astea citindu-ma nu ma recunosc. E un paradox, o absurditate. Si am in fata nu numai un eu de atunci si unul de acum ci si marturiile tuturor zilelor de la mijloc. 
Cati facem asta si cat de necesar e, sa nu uitam in urma obiectivi. Poate asta e singurul fel in care ne putem da seama de schimbare. E ca atunci cand tu nu te vezi fiindca te vezi prea mult, si iti pare ca esti in fiecare moment acelasi. Dar atunci vine un om de demult si nu te mai recunoaste si tie iti pare ciudat. Nu m-am schimbat atat de mult. 
 Poate in adanc nici nu suferim schimbari majore, nu ne schimbam miezul ci doar haina de deasupra, dar haina conteaza. 
Cred inca in ceea ce am spus atunci, dar azi nu as mai spune nimic. Dincolo de exprimare, de ce virgula unde, dincolo de vocabular, de intentii e un eu care nu mai exista. Azi imi dau seama, pentru intaia oara atat de brutal, ca am murit. 
Azi descrierea mea e simpla: "castig oamenii in timp" si e poate mai sincera, fiindca ii lipsesc artificiile unei povesti complicate. 
Azi am sa ma bucur de eu-l meu acum, fiindca va muri si el, ca si cel de ieri, ca si cel de maine. Ca o haina care imi place, de care imi e putin rusine, care nu mai e pe gustul meu in totalitate, dar la care tin, e a mea, a fost perfecta, dar azi nu ma mai incape. 
Intr-un serial era o tema: de ce mai tinem in telefon numere pe care stim ca nu le vom mai apela niciodata. Fiindca atunci cand "incetam sa fim ceea ce suntem, devenim ceea ce am putea fi". Desigur, asta nu se intampla niciodata, dar e mai facil sa pastram vie ideea ( chiar falsa) ca inca putem sa fim pilot, model, scriitor sau doctor. 

Eu pastrez o piatra de undeva de departe, o adresa de mail a unui om pe care n-am sa-l revad niciodata, un bilet de tren pe care nu l-am folosit, si n-am sa sterg din telefon numarul unui om drag care nu mai este. Fiindca pastrandu-le ii simt mai aproape. Azi sunt sincera cu mine, cu ochii larg inchisi: nu vreau sa accept in fata mea ca nu mai exista, dar am sa accept in fata voastra. Dilema unui om cu o constiinta incarcata.

6 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bah, hai sa bem Cola si cafea in curtea din spate.

      Ștergere
  2. Buna ziua
    Imi cer scuze ca va deranjez insa va scriu pentru a va propune sa facem un schimb de linkuri. (daca sunteti de acord la mine titlul este Bancuri iar linkul http://bancuri.iasi365.com)
    Daca doriti sa facem schimbul doresc sa-mi spuneti titlul linkului dumneavoastra( adresa mea de mail este corcosan@yahoo.com).
    O zi buna va doresc

    RăspundețiȘtergere
  3. bai bine ca sunt tecucene poete melodramatice si evident looserite care fac sex din prima. sincer esti cam limitata dar asta e au loc si poete din astea plangacioase

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim, e cam patetic sa iti dai cu parerea fara fata. Ai crede ca stii ceva despre mine, poate ai curajul sa imi spui si cine esti si promit sa te invat cum se foloseste o virgula.

    RăspundețiȘtergere