Iarna e pentru Cota 1400

Gata, de maine e iarna, oficial. Imi da asa o stare de rau inceputul de sezon. Sau mai bine spus sfarsitul . Niciodata nu mi-au placut trecerile de la ceva la altceva, am avut mereu problema asta. Nu-mi place sa renunt la nimic, nici la oameni, nici la timp. Ma apuca depresia de septembrie din august, doar fiindca stiu ca vine. Iarna e mai greu. Nu mai e nici partea aia de happy, e frig, e ger, nu soare, nu pot sa ma retrag intr-un colt de iarba si sa ma simt ok. Si nu mai e omul asta aici. Am avut pana la un punct un om al meu, care sa ma sustina in tot si toate, dar l-am pierdut undeva pe drum si nu-mi aduc aminte exact cand si unde, stiu doar ca m-am intors sa-i cer ceva si nu mai era acolo. Asta o sa fie prima iarna de cand nu-l mai am. Parca as vrea sa apuc timpul de coada si sa-l trag inapoi ca in Tom si Jerry. Si ca sa scap putin de mine si de toate drumurile pe care le stiu am sa fug in munti. Sau poate din tara, ma mai gandesc. Se tot invart astia si intreaba de Craciun, Revelion, moasa-sa pe gheata. Eu vreau sa scap de ei si astia nimic, se tin ca ciulinii in par. Fug cat mai departe iarna asta, oricum nu ma mai tine nimic in urma, de data asta chiar nimic. Pentru prima oara nu ma mai leaga nimic de locul asta, si ma incearca o stare ciudata, putin regret, putina amaraciune , un strop de lipsa de curaj si putina libertate.
Pana la urma, trec peste , dar e asa urat sa mergi de unul singur, mai ales iarna. Iarna e cea mai pacatoasa. Iarna e pentru cuddle si ciocolata calda, filme sub plapuma si baruri cu lumina calda si moale. Si Sinaia, iarna asta nu ma mai duc la Sinaia. Nasol, cred c-o sa ma astepte, se obisnuise cu ideea ca vin in fiecare Decembrie. Asta e, orasului o sa-i treaca mai repede, casuta in schimb, e prea sentimentala... Bine ca traiesc in lumea lui Bobby si am 1000 de prieteni. Bafta mea!

Chef de soare si iarba

Aveam asa un chef de ceva nou, chef de soare, bere, chef sa fumez o tigara pe iarba si sa-mi fie bine. Si mi s-a pus pata aseara sa fac o chestie d-asta noua. Si mi-am turnat vopsea in cap si acum sunt neagra ca un drac, si arat ca unul. Chiar e o zi de stat pe iarba si parca aud un Cismigiu de liceu undeva in fundal. Am asa un chef de soare azi... Si chef de iarba. Sunt zilele astea in care nimic, dar absolut nimic nu pare mai bun... Zile in care ti-e sete de iarba. Si sa-ti inmoi picioarele in apa de lac. Si blugii suflecati, o camasa in carouri, soare pe fata si maine, o tigara in mana dreapta, un pachet intreg langa tine, pe iarba. Si poate o Cola rece.
As mai vrea si o carte buna, ceva care sa ma tina prinsa dar sa pot sa nu ma pierd de tot. Ceva care sa ma faca sa rad din nou in fata unei foi si sa plang de una singura la 3 AM . Vreau sa aibe coperta de piele, sau macar decoratiuni metelice. Si sa miroasa a carte, a tipar, a povesti cu eroi si oameni si poate, poate un iz de carte ruseasca.

.

Azi m-am prins ca nimic nu iese cum te astepti. Intre fiecare doi oameni e o concurenta, fie ca vrei sau nu. La inceput am pierdut rau, o palma peste ceafa si m-am dus la fund. Mi-am revenit repede si am luat-o inainte, si apoi iar jos si iar inainte. Eh, pana la urma o sa fim chit. Pana una alta pierd, si culmea, pana acum 10 minute uitasem ca pierd. Ma bucur pentru tine, monstrule, ai castigat jocul asta . Intr-un fel sau altul a iesit exact ce trebuia, hug!

Movie time

M-am apucat de refacut. Am luat tot de la 0 si m-am pus pe crosetat, vreau ceva nou, fara praf. Am inceput cu lista de filme. Si tot Sophie Scholl e pe primul loc. Genial film, ramane. Atonement, ramane si asta. Se pare ca sunt om-drama, nu-mi plac comediile, nici povestile cu happy end. Asta e. Nu e vina mea, Hollywoodul e de vina, nu e vina noastra ca filmele bune sunt cele in care nu apar masculi feroce sau sutiene push up. Sa nu fiu rea, totusi, sunt si exceptii, cateva, mici, mici de tot.
LOTR, Sweet November , Hooligans, American History X, The way we were, Pisica alba pisica neagra, Liceenii, AI,Modigliani, A Clockwork Orange , Memento, Fight club ,The Matrix, Sweeney Todd sunt doar cateva. Mai am de lucru.

20

Cezar Petrescu - Calea Victoriei
"Fiecare om e un cimitir de intenţii nerealizate".

Si zau ca e asa...

19

Heeeeeei, I saved myself today! Merit un premiu. Dupa cateva zile-saptamani-luni de somnolenta intelectuala si nu numai. Era starea aia, stii tu, in care parca nimic nimic nu e ce trebuie sa fie si habar n-ai cum sa-ti revi. E nasol, naspa rau cand se intampla. Eh, lasa, din d-astea se nasc artistii. Cine a mai vazut artist fericit? Nimeni! Ah, si da, tu esti de vina, nu rade, citeste-nainte...

18

Acum cativa ani era o petrecere la mine acasa si undeva pe la 3 al meu cumnat beat si vesel intra val vartej in sufragerie. Toti se uita la el, el se uita si spune...BAI, VOI NU STITI SA TRAITI MUZICA! Si baga un CD cu Guns in tasta. De atunci am mai invatat cate ceva despre muzica, sticla, oameni si masini. Despre masini cel mai putin, totusi. M-am prins undeva pe drum, de acolo aici, ca toate par mai mici de la departare, in sensul ca nu mai dor la fel, nu mai e panica, nu agitatie, nu mai e starea aia nenorocita de nesomn. Dar lucrurile importante raman importante. Enjoy!

17

17 e o zi aparte. E ziua in care mi se spune La multi ani! desi nu e ziua mea, e un La multi ani! pentru doua persoane, e ziua pe care o impart cu un prieten adevarat, ziua in care am cunoscut un om care m-a schimbat, e ziua care m-a facut sa zambesc de una singura in tramvai. Azi e 17, teoretic am mai pierdut din semnele de carte 17. Dar de fapt nu am pierdut nimic. Am sa am un 17 al meu, al nostru mereu. E un 17 cu copchii tembeli, sunt sali de fresca, cuie indoite, o preducea, fasii de piele neagra, o bratara si un inel, si o pereche de cercei ca niste struguri verzi. 17 asta o sa dainuie mult.

Paradis in destramare

Portarul înaripat mai tine întins
un cotor de spada fara de flacari.
Nu se lupta cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajisti si pe ogor
serafimi cu parul nins
înseteaza dupa adevar,
dar apele din fântâni
refuza galetile lor.
Arând fara îndemn
cu pluguri de lemn
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urma lumini.
Noaptea îngerii goi
zgribulind se culca în fân:
vai mie, vai tie,
paianjeni multi au umplut apa vie,
odata vor putrezi si îngerii sub glie,
tarâna va seca povestile
din trupul trist.

Blaga

George Bacovia - Decembre

Te uitã cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste -
Mai spune s-aducã jãratec
Si focul s-aud cum trosneste.

Si mânã fotoliul spre sobã,
La horn sã ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna -
As vrea sã le-nvãt simfonia.

Mai spune s-aducã si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, -
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ningã... zãpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casã mi-s sfinte, -
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

E ziuã si ce întuneric...
Mai spune s-aducã si lampa -
Te uitã, zãpada-i cât gardul,
Si-a prins promoroacã si clampa.

Eu nu mã mai duc azi acasã...
Potop e-napoi si nainte,
Te uitã cum ninge decembre...
Nu râde... citeste nainte.

Dostoievski, Crimă şi pedeapsă

Minte-mă, dar minte-mă cu originalitate şi am să te sărut din toată inima. Să minţi cu originalitate este aproape mai bine decât să repeţi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în cel de-al doilea, papagal".

Mircea Eliade, Nuntă în cer
"...m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei,
nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea
aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină"

Si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi

De 162 de ori acelasi cuvant. Asta am facut mi-am dat seama de ce s-a intamplat. Am scris pe o foaie de 162 de ori acelasi cuvant, absolut fara rost, ca simplu experiment, fara sa am vreo idee despre final. Marele rezultat? Marea descoperire? De 162 de ori un cuvant din 3 litere pare infinit. Monumental chiar. Cu cat mai mult, cu atat mai mare numarul. E o relatie de interdependenta.
"Proportiunea" se pastreaza, daca e sa-l cred pe Eminescu. Volumul in schimb nu, dimensiunea se schimba.
Cuvantul asta, scris repetat, e mai mare, mai abrupt, mai plin de insemnatate. Daca il puneam pe hartie de 10 000 de ori, sau pe un perete, poate chiar devenea infinit.
"Proportiunea" e la fel. Prima litera isi pastreaza caracterul in raport cu celelalte, doar contextul se schimba.
Nu conteaza ce, conteaza cat.
Cred ca toate starile uman posibile se ascund in fiecare in stare latenta. Dar "proportiunea", "proportiunea" e diferita. Pot 10 oameni sa iubeasca acelasi lucru, dar diferit. Pot astia 10 sa fie la fel, din aceleasi ingrediente, dar proportiunea e mereu diferita.

Un lucru vazut prin ochii celor 10 pare diferit in 10 cazuri. Si cuvantul asta, cuvantul asta are in el ceva al lui. E al unui om sau al unui singur moment. Nu pot spune altii, care nu au fost acolo, cuvantul asta la fel. Cum nu pot spune eu "boamba", fiindca nu e al meu, nu l-am gasit, trait si inteles ca oamenii care il stiu.





"Si tot astfel, dacã închid un ochi vãd mâna mea mai micã decât cu amândoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cât mai multi ochi as avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar pãrea mai mari. Cu toate astea, nãscut cu mii de ochi, în mijlocul unor arãtãri colosale, ele toate în raport cu mine, pãstrându-si proportiunea, nu mi-ar pãrea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.(...)
Poate fiecare vorbã sunã diferit în urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi rãmâind, o aude într-un fel."

Ca un copil uitat pe pres la usa

Stau acum in atelier si e frig al dracu'! Soba duduie, toate-s calde in jur, da' e frig. Nimic nu misca, doar cativa rataciti trec pe langa ferestre. Da, e un atelie la parter. In rest, nimic. Si noaptea asta care vine din ce in ce mai devreme, noaptea asta ma enerveaza fiindca ma sperie si imi da o stare de rau. Dintotdeauna oara asta nenorocita in care se lasa seara ma sperie. Toti par departe, si mama si tata si colegii de munca, prieteni si toti. Pare o ora pustie, distanta, rece.
Doar cand sunt in casa, cu doi prieteni langa mine nu imi e frica. In rest, sunt ca un copchil bleg uitat peste noapte afara. Al nimanui.

Teoretic suntem rationali

Oamenii sunt animale dubioase, rationale teoretic. Teoretic. In tot si toate pot sa fie obiectivi, faina asta e mai ieftina, jobul asta e mai bine platit, bocancii astia sunt mai buni fiindca xyz, e cazul sa arunc mobila asta si sa iau una noua, mai e gustul meu. Singura exceptie e atunci cand e un alt om implicat. Nu poti sa arunci usor la gunoi un prieten, chiar daca stii ca trebuie, ca e mai bine, ai 200 de argumente pro si 1 contra, parca tot ihh, nu merge asa usor. Si unde e ratiunea noastra acum? Si cand iei totusi decizia, de multe ori buna, nu o alegi calm, rece, ci vulcanic, cu patos. Aproape fara ratiune, doar intuitie. Oamenii sunt prea complicati si prea singuri, prea inchisi in ei insisi si prea putin dispusi sa ii vada pe ceilalti pentru ceea ce sunt. Tocmai de-asta e greu sa fi obiectiv, daca ai stii ce si cum, daca ai avea toate datele ar fi mai usor, dar asa, asa e partea cu misterul "Dar daca?". Daca stiam atunci ce stiu acum, lucrurile ar fi stat altfel. Cred ca mai bine. Sau poate ca nu... E chestia aia cu "Dar daca?"