Stii starea aia... aia in care iti vine s-o iei pe carari, in sensul bun? Cand esti atat de bine dispus incat te obosesti pe tine. Ba parca te indispui singur...
Nu-mi plac lucrurile care se termina. Clar. Dar se pare ca-mi plac inceputurile. Ciudat, in cazul meu nu se contrazic...aiurea nu? De ce sa pierd o chestie cand pot sa o transform si tot a mea ramane? Am fost un copil rasfatat, oarecum.
Stii starea aia in care esti atat de bine dispus incat nu stii cum sa arati? Dar parca n-ai rade, n-ai spune nici cuvinte mari. Vrei doar asa, sa te faci inteles fara sa faci nimic special. Ieri imi spunea ceva de genul asta. Cred ca am inteles, sau imi place sa cred ca am inteles. Important e ca am tinut minte.
Am asa o stare ciudata, ciudata de tot. Bai, oameni frumosi, am inceput sa va gasesc. Ce bine-mi pare! Habar n-aveti.
Ciudat imi pare ca nu v-ati ascuns asa departe, ba chiar aproape de casa. Foarte aproape chiar. Daca stau sa ma gandesc, e o chestie ciudata... Stiti de ce nu v-am gasit pana acum? Sigur stiti, e mult prea evident. Nici nu m-am obosit sa caut atat de aproape. Cine sa se gandeasca? Serios, cum sa va gasesc la aceeasi masa cu mine, dupa ce v-am cautat ca-n povesti.. peste mari si tari? Eh, dar se pare ca v-ati pitit bine, v-ati jucat bine rolul. Sau cum era varianta cealalta " Ba sunt si eu asa, dar mint bine..."
Buuun, dar acum, ca v-am gasit, ce facem? Ce fac eu cu voi? Si bai, om ciudat, cu tine ce fac? Parca nu ma asteptam la asta si parca m-a surprins putin. Si ce e ciudat e ca parca te vreau si parca-mi e frica. Oamenii sunt prosti, cel putin o parte. Suntem fraieri gramada.
Stam si cersim reactii si cand dam de ele, cand apar fara sa le cerem, ne pierdem cu firea. Sau de fapt nu ne asteptam sa primim ceva. Chiar nu. Si cand ni se da ceea ce cerem, palpabil si indiscutabil acolo ne prefacem in copii fricosi. Pui de iepurasi... top top hai in viziuna! Suntem fraieri. Gramada.
Iti dai seama ca facem asta in mod constant? Cu banalitati, sentimente sau situatii clare, fara nici un substrat. Ba uneori, uneori e o chestie atat de ciudata... nu numai ca ma astept la un refuz inainte sa pun intrebarea, dar uneori... uneori parca prefer refuzul ala. Parca refuzul ala nu ma obliga la nimic, nu ma obliga moral sa fiu om, sa ajut sau sa spun un cuvant frumos. Si ciudat e ca nu-mi pare rau sa fac asta, doar ca mi-e asa...tarsa sa nu cumva sa se astepte la mai mult si eu sa dau tot ce pot. E partea aia cu dezamagirea. Asta e cel mai urat dintre sentimente.Cel mai amarat. Saraca dezamagire...
Asa si cu oamenii astia. Am gasit cativa, ascunsi bine. Sau de fapt, cred ca nu s-au ascuns deloc, erau doar prea aproape si eu, cu ochiul meu cel mirobolant, focalizam prea departe. Si oamenii mei frumosi, pe care timpul mi i-a aratat frumosi, oamenii aia n-au plecat. Sunt tot ai mei, la fel de frumosi, ba uneori, mai frumosi. Ei stau langa mine si ma pazesc. E bine asa... ca ultimii razboinici pe un camp de lupta, spate in spate. E chiar foarte bine. Daca avem grija unul de altul n-avem cum sa patim nici un rau. Si suntem liberi sa ne uitam in jur si sa gasim ce avem nevoie. Nu asta inseamna prieten?
sâmbătă, 27 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
ma bucur pt tine:) si sper sa mai gasesti oame ni frumoasi si sa nu ii lasi sa plece:)
RăspundețiȘtergere