Si caii se iarta

Si mai stiu ca in fiecare zi te duci sa ii vezi si furi un cub de zahar intr-un servetel ascuns in pumn.
E toamna azi, la sfarsitul lui august. Si ploua.
Am invatat de la altii tot ce stiu. Sau am invatat prin ei. Sau pentru ei.
Am fost o noapte la mare, doar o noapte de data asta. Destul cat sa-mi ingrop pantofii in nisip si sa-l car acasa cu mine. N-am maturat 3 zile, doar asa... fiindca nisipul asta imi place si atat.
Pe tine, omule, nu stiu daca te mai cunosc. Nu ti-am mai vorbit de prea mult timp, nu mai stiu cine esti, nu mai stiu sa-ti vorbesc desi as vrea. Pe tine, te pierd in fiecare zi. Nu fiindca nu te vad, ci fiindca atunci cand o fac, nu stiu ce sa-ti spun. Undeva, ceva s-a schimbat. Si cu toate astea, tie iti multumesc pentru fum. Mai e timp pana maine.
Sau asa pare cand ploua.
"Nu credeam ca exista ceva mai infricosator decat un stejar care fosneste noaptea" mi-a zis cineva odata. Eh, nu stiu cat de intricosator e, dar merita ascultat. Am nimerit pentru o ora intr-un loc in care copacii fosneau. In rest, doar liniste. Undeva in mjlocul orasului asta amarat si aglomerat, am nimerit pentru o ora aici. Imagineaza-ti un film mut in 3d, si doar din cand in cand cate-un zgomot infundat de crengi zvarcolindu-se si cateva funze care se izbesc de pamant. Da, se izbesc, fiindca atunci cand e liniste, frunzele nu cad, lenes, ci se izbesc cu forta. Cad, nu pica. Si se lovesc.
Am spus ca maine e ziua in care ... mereu e maine ziua in care...
Maine am spus de fiecare data. Azi tot maine zic.
Pentru tine, Sophie. Pentru tine toate.