Esse quam videri

Facusem o boacana si stiam. Am un talent uimitor cand e vorba de a da cu bata-n balta, recunosc. Sunt, la capitolul asta, un supraom.
Am facut o greseala, dar nu mi-am dat seama pana nu i-am auzit vocea "Tu nu esti acasa?". Nu, nu eram. Am ajuns pana la usa si atat. N-am apucat sa intru.
Am ajuns apoi, cu un taxi, la ceea ce credeam eu ca o sa fie un refugiu. Abia cand i-am vazut privirea mi-am dat seama ca de data asta, am depasit o limita. N-a vrut sa vorbeasca cu mine, nici sa-i spun ce s-a intamplat n-a vrut.
Omul asta nu ma vroia acolo dar nici nu ma lasa sa plec, in noaptea aia am distrus o idee. Imi pare rau. Ca n-am fost acasa. Si pentru restul.
De obicei, eu sunt omul nervos care la 3 se supara, sare garduri, tranteste usi si distruge ce-apuca. Ma uit la el cum incearca sa doarma, stiu ca e obosit, ca a avut o zi lunga, si stiu ca eu sunt de vina. Parca s-a izbit ceva la un moment dat, parca. Eram nervoasa si n-apucasem sa-mi termin proiectul pentru a doua zi. Nici nu l-am mai terminat. Liniste, tensiune si din cand in cand cate-un @#$%$%%^ #$$%^^^&^## ##$^^&&. " Bai, tu iti dai seama ce mi-ai facut?!?!?"
Vrei sa plec? "Nu."
N-am plecat.
Stiu ca eram putin fericita, putin de tot. Bai, era prima oara cand vedeam sub masca aia de om super sigur pe sine, care n-are nevoie de iubire sau prostii de-astea. Bai, poti sa fi dezamagit numai daca iti pasa, si te doare tot atunci. Ciudat moment.
Am plecat impreuna, dimineata. Abia-mi vorbea si treaba nu era deloc frumoasa. Dupa 3 ore, nimic nu se schimba. Cutite peste tot. Dupa 3 ore si 4 minute, sunt chemata in alta sala. Imi strang lucrurile si ma grabesc sa ies. Ma trezesc cu omul asta in fata, imi prinde mana, imi saruta obrazul si-mi spune " te astept, da?"
Cand si ce s-a schimbat? Am aflat tarziu dupa.