Eu ma vindec prin carti. Tu?

De fiecare data cand pic in starea de depreso-nostalgie, ma apuc sa citesc. Doar asa imi trece.
Cand eram mica n-aveam foarte multi prieteni, copii din bloc nu erau de-ai mei. V-am spus. Am fost mereu o singuratica. O singuratica sociabila, totusi. Dar despre asta, data viitoare. Si cum stateam mai toata ziua in casa si cum pe vremea aia nu exista calculator in tot cartierul, si cum frate-miu ma batea in mod sistematic la sah, ma inchideam in camera alor mei si citeam. Cam orice. De la romane la reviste, de la romane de duzina pana la Dostoievski, de la povesti incredibil de siropoase si telenoveliste de dragoste pana la povesti cu monstrii. Ma intindeam in pat, cu veioza mult prea aproape de ochi, si citeam. Aveam o amarata de veioza, aceeasi la care imi faceam temele noaptea, la care citeam, care imi arata camera in care ma jucam.
Eu am multi frati. Nu multi, destui. Cativa. Si toti stateam in aceeasi casa, si camera mea nu era numai a mea. De-asta ma ascundeam in camera parintilor, acolo aveam prioritate. Astia nu intrau aici, erau prea mari, prea cu ale lor. Eu am profitat de faptul ca sunt cea mai mica, aveam anumite privilegii. Nimeni nu ma intreba ce fac acolo. Aveam voie sa ma joc, sa citesc, sa-mi fac temele acolo daca vreau. Cu picioarele ghemuite, cu lampa direct in fata, scriind pe lada patului.
Cand m-am mai dezmeticit eu si am lasat papusile in pace, foarte tarziu( ha ha), m-am pus pe citit chestii ceva mai serioase. Nu rusi, clar. Dar nici Ioana.
Tata e un om dificil, foarte dificil. Niciodata nu mi-a spus "Bravo!" sau "Sunt mandru de tine". Nici cand am intrat la liceu, nici la facultate, nici cand m-am angajat...niciodata. Eu, cel putin, nu-mi aduc aminte sa-mi fi zis. Dar nu e om rau. Deloc. Doar ca e asa dificil ca-ti vine sa-l bati uneori. Si omul asta m-a prins de mica in jocul lui. Poate de-asta ne certam atata acum. Ma joc de mult jocul asta cu el si am invatat regurile si am invatat sa fac si reguli noi. I'm the master acum. Are pretentii mari de la mine, dar nu stie sa ma incurajeze deloc. Cum spuneam: omul asta imi vorbea de istorie pe la 12 ani, de astronomie pe la 11. N-am crezut niciodata in Mos Craciun, nici in vre-un iepuras sau Mos Ene. Ma invatase omul asta sa nu cred nimic pana nu verific. Toti vecinii stiau ca locul meu e pe genunchii lu' tata . Eu dadeam ordine. Tu sa faci aia, tu aia, eu ce vreau. El imi sufla in ureche si eu glasuiam. M-am prins la un moment dat ca nu e chiar ok. Ne-am prins amandoi cam in acelari timp. Eu m-am prins ca nu tot ce zice el e bine, el s-a prins ca eu m-am prins, si nu mai sunt o marioneta simpatica. Pana aici ne-a fost! Am invatat rapid sa spun "Sar'na!" cand intru in casa, dar tot nu m-am obisnuit sa nu spun ce vreau. Nici acum nu pot sa-mi tin gura, chiar nu pot. Uff, si cati mi-au spus ca-ar fi cazul...
Tineam mult la parerea omului astuia si tot ce vroiam era sa-l fac mandru de mine. Si am incercat, chiar am incercat. Am luat premiu in fiecare an, am invatat mereu bine, profesorii ma placeau (majoritatea), vecinii ma credeau cea mai cuminte. Le-am facut pe toate bine, da' tot n-am reusit sa smulg acel "Bravo!" pe care-l vroiam.
Cand am intrat la liceu am zis: Gata! De-acum fac numai pentru mine. Si am facut exact ce-am vrut, cand am vrut, cum am vrut. Si m-am prins la un moment dat ca e prea tarziu. Fac ce fac fiindca-mi place, nu mai fac chestii pentru altii.
Si parca as vrea sa ma duc la omul asta sa-i spun"Mersi!" Si parca-l vad, sobru, serios, si parca-i vad ochii inrosindu-se, si mainile care-i tremura. Si parca-l vad cum vrea sa-mi spuna ceva si nu poate.
Omul asta e dificil, si din pacate semenam. Cred ca i-am spus odata "te iubesc!" Ne certasem si nu vorbeam. Le mai avem pe astea, recordul e de aproape 2 luni. Doua luni de vorbit cu peretii si clantele, dar cu mine nu. Eh, si i-am lasat atunci un bilet( asa ne transmitem mesaje in perioadele alea, prin carnetelul lipit pe frigider-ce cliseu!) prin care-i spuneam ca raman la o colega peste noapte. Si la sfarsit i-am spus "Eu tot te iubesc, chiar daca nu vorbesti cu mine". Tin minte ca aveam 2000 de emotii cand am ajuns in fata usii. Nu mi-a spus nimic, biletul era tot acolo. Dar acum vorbea cu mine. Nu mi-a spuns niciodata ca e mandru, dar stiu ca, in felul lui ciudat si foarte imbarligat, chiar incearca sa-mi arate.
Sa revin la carti. Sau lasa, data viitoare spun si de carti...