Generatia care a iesit din mare:

     -este generatia  pe care nimeni nu si-o asuma, nu are parinti, arbore genealogic sau trecut, a aparut brusc si nimeni nu o recunoaste. Aici (in cadrul acestei mirobolante societati) sunt  (membrii mirobolantei societati) blamati pentru cerceii din urechi, limbajul vulgar si simtul estetic discutabil.
     Ei confunda orice colt, mai mult sau mai putin dosit, cu un cos de gunoi; intreaga strada si iarba si muntele si plaja, toate sunt un imens tomberon. Ei flegmeaza nonsalant in centrul intersectiei, pe cat se poate la picioarele unei gagici bune. Lasa gaj proprii copii (nascuti si nenascuti), jignesc mamele si mortii si tot ce e sfant .
     Cultura generala e limitata si e redusa la Bahmu si Capatos, Guta si Puia, ConectR(?) si Inna.
O gluma buna e : "bah, tu ce asculti acasa? Mozart?" Asta e o insulta. Parintii  nu isi recunosc fii si ficele, femei de varsta a3-a mancand covrigi cu susan si seminte in tramvai e absolut un must, la fel si  parul cleios fiindca trebuie sa ne arate viata grea pe care o duc langa barbatii lor bautori de bere, mancatori de ceafa de porc si fanatici ai statului cu burdihanul in sus. Spalatul pe dinti e o raritate, la fel si cititul (de aici se exclud etichetele, revistele de duzina si ziarele gratis de la metrou), curatatul unghiilor e optional. In schimb isi ocupa o mare parte din timp dichisindu-si freza de strut, cerceii rotunzi din urechea stanga sau buza superioara, si se preocupa foare mult de asortatul colantiilor cu versacele fake de la gat sau bluza Puma cu n.

E trist.

     Totusi, mai trist e ca nimeni nu isi asuma aceasta societate. Se pare ca a aparut pur si simplu, membrii acesteia nu au fost nascuti si crescuti de oameni, au aparut brusc si ne-au luat cu asalt. Imagineaza-ti cum ar fi sa traiesti intr-un oras in care sa poti  merge pe strada dupa orele 21 si fara sa  auzi "papushe", "ce ti-as face", etc...  E trist ca s-a ajuns aici. Daca vecinul meu manelist imi baga Guta in casa fara voia mea la 4 dimineata e dreptul lui, pe care si-l exercita intr-o zi oarecare de joi. Eu, in schimb, sunt un om al Satanei fiindca Deep Purple e greu de inteles si nimeni nu poate justifica motivul pentru care ascult asa ceva, fiindca, nu-i asa, nu e muzica de dans. Ma scuzati, buriceala.
Desigur, se accepta si bumti bumti, X gagica mai mult sau mai putin blonda, fara voce, acompaniata de un albinos care se vrea jamaican. Iar daca melodia duduii e remixata e si mai bine primita, bravo!!!
Am ajuns in punctul in care e de rau daca iti folosesti vocea, daca stii sa canti live, voce si (mai ales) instrumental.

     Desigur, generalizez. Nu suntem impartiti in doua tabere, dar acestea se bat cap in cap. Exista o parte a societatii care doarme, nu tinde catre nicio extrema, tolereaza, asculta putin de aici si putin de acolo. Acest grup nu arunca de la geam coji de cartofi si nu umple trotuarul cu doze de bere; dar tolereaza si dozele si cartofii si basul vecinului si mirosul de ceapa arsa.

E pacat.

.

     In curand se va implini un an de cand am pierdut un prieten. Imi amintesc ziua in care am aflat si-mi amintesc ca am sunat 5 oameni in 10 minute. Mi se parea incredibil ca toate isi urmeaza cursul asa firesc, colegi lucrau nestingheriti, era muzica in ateliere si nu intelegeam de ce.
     Cam pe-acum trece un an de cand am fumat ultima tigara impreuna si imi amintesc acea zi si nu pot sa nu ma intreb ce ar fi fost daca as fi stiut ce avea sa urmeze.
Stiu ca fumam un mentol in curtea facultatii si sorbeam o cafea rece si stiu ca imi tinea companie prietenul meu cu ochelari semiluna si vorbeam despre lucruri neimportante; ce prof e greu de tolerat, ce colegi ne enerveaza si cat mai avem pana sa gasim un scop mai mare. Imi amintesc ca vorbeam despre bijuterii si colaje si despre atelierul de bijuterie si casa mea de la Rosetti. Eu aveam o cafea si el o bere.
Stiu ca am stat in atelier cu totii, ca niciodata, cativa colegi care nu-mi mai erau colegi, prietenul meu cu ochelari semiluna si noi care am mers mai departe. Stateam de vorba si ne aduceam aminte cand si cum ne-am cunoscut.
     Noi nu am pornit cu dreptul, ne-am certat si am tipat si am fost rai, dar cand am avut nevoie de cineva mi-a fost alaturi. Asta e frumusetea unei astfel de legaturi.  Nu avea omul asta niciun motiv sa ma ajute, altul decat  "asa era corect", dar a facut-o si ma bucur, fiindca am apucat sa il cunosc. Imi aduc aminte de serile in care primeam un telefon la 11:"eu  ies sa beau o bere si sa mananc clatite pufoase", cu prietenul meu care imi vorbeste despre baiatul lui si despre sotie, iar eu ma plang ca nimeni nu ma intelege si am chef sa plec la mare.
     Imi amintesc ca a venit sa ne felicite cand ne-am dat  licenta, ploua si era vara si era cald. Imi amintesc ca am ramas doar doi si l-am asteptat fiindca venea cu trenul de departe.

     Imi lipseste omul asta care m-a invatat sa accept ce am si sa apreciez oamenii pentru ceea ce sunt, si-mi va lipsi acest om din ce in ce mai mult. Imi dau seama cat e de greu sa gasesti oameni in care sa ai incredere ca iti vor fi alaturi fara niciun motiv ascuns, oameni care sa te asculte si sa te inteleaga fara sa critice, oameni sinceri si deschisi a caror prezenta e intotdeana dorita.
     Noi l-am pierdut si ma intreb cati isi mai amintesc de el, caci eu il vad de fiecare data cand trec pe strada pe langa un om cu ochelari semiluna, si il aud cand ascult Emiliana Torrini si parca imi amintec cum imi spunea "mai am cate ceva sa iti arat, o sa-ti placa, e but tipul/ tipa".

     Prietene, ne lipsesti.