Generatia care a iesit din mare:

     -este generatia  pe care nimeni nu si-o asuma, nu are parinti, arbore genealogic sau trecut, a aparut brusc si nimeni nu o recunoaste. Aici (in cadrul acestei mirobolante societati) sunt  (membrii mirobolantei societati) blamati pentru cerceii din urechi, limbajul vulgar si simtul estetic discutabil.
     Ei confunda orice colt, mai mult sau mai putin dosit, cu un cos de gunoi; intreaga strada si iarba si muntele si plaja, toate sunt un imens tomberon. Ei flegmeaza nonsalant in centrul intersectiei, pe cat se poate la picioarele unei gagici bune. Lasa gaj proprii copii (nascuti si nenascuti), jignesc mamele si mortii si tot ce e sfant .
     Cultura generala e limitata si e redusa la Bahmu si Capatos, Guta si Puia, ConectR(?) si Inna.
O gluma buna e : "bah, tu ce asculti acasa? Mozart?" Asta e o insulta. Parintii  nu isi recunosc fii si ficele, femei de varsta a3-a mancand covrigi cu susan si seminte in tramvai e absolut un must, la fel si  parul cleios fiindca trebuie sa ne arate viata grea pe care o duc langa barbatii lor bautori de bere, mancatori de ceafa de porc si fanatici ai statului cu burdihanul in sus. Spalatul pe dinti e o raritate, la fel si cititul (de aici se exclud etichetele, revistele de duzina si ziarele gratis de la metrou), curatatul unghiilor e optional. In schimb isi ocupa o mare parte din timp dichisindu-si freza de strut, cerceii rotunzi din urechea stanga sau buza superioara, si se preocupa foare mult de asortatul colantiilor cu versacele fake de la gat sau bluza Puma cu n.

E trist.

     Totusi, mai trist e ca nimeni nu isi asuma aceasta societate. Se pare ca a aparut pur si simplu, membrii acesteia nu au fost nascuti si crescuti de oameni, au aparut brusc si ne-au luat cu asalt. Imagineaza-ti cum ar fi sa traiesti intr-un oras in care sa poti  merge pe strada dupa orele 21 si fara sa  auzi "papushe", "ce ti-as face", etc...  E trist ca s-a ajuns aici. Daca vecinul meu manelist imi baga Guta in casa fara voia mea la 4 dimineata e dreptul lui, pe care si-l exercita intr-o zi oarecare de joi. Eu, in schimb, sunt un om al Satanei fiindca Deep Purple e greu de inteles si nimeni nu poate justifica motivul pentru care ascult asa ceva, fiindca, nu-i asa, nu e muzica de dans. Ma scuzati, buriceala.
Desigur, se accepta si bumti bumti, X gagica mai mult sau mai putin blonda, fara voce, acompaniata de un albinos care se vrea jamaican. Iar daca melodia duduii e remixata e si mai bine primita, bravo!!!
Am ajuns in punctul in care e de rau daca iti folosesti vocea, daca stii sa canti live, voce si (mai ales) instrumental.

     Desigur, generalizez. Nu suntem impartiti in doua tabere, dar acestea se bat cap in cap. Exista o parte a societatii care doarme, nu tinde catre nicio extrema, tolereaza, asculta putin de aici si putin de acolo. Acest grup nu arunca de la geam coji de cartofi si nu umple trotuarul cu doze de bere; dar tolereaza si dozele si cartofii si basul vecinului si mirosul de ceapa arsa.

E pacat.

.

     In curand se va implini un an de cand am pierdut un prieten. Imi amintesc ziua in care am aflat si-mi amintesc ca am sunat 5 oameni in 10 minute. Mi se parea incredibil ca toate isi urmeaza cursul asa firesc, colegi lucrau nestingheriti, era muzica in ateliere si nu intelegeam de ce.
     Cam pe-acum trece un an de cand am fumat ultima tigara impreuna si imi amintesc acea zi si nu pot sa nu ma intreb ce ar fi fost daca as fi stiut ce avea sa urmeze.
Stiu ca fumam un mentol in curtea facultatii si sorbeam o cafea rece si stiu ca imi tinea companie prietenul meu cu ochelari semiluna si vorbeam despre lucruri neimportante; ce prof e greu de tolerat, ce colegi ne enerveaza si cat mai avem pana sa gasim un scop mai mare. Imi amintesc ca vorbeam despre bijuterii si colaje si despre atelierul de bijuterie si casa mea de la Rosetti. Eu aveam o cafea si el o bere.
Stiu ca am stat in atelier cu totii, ca niciodata, cativa colegi care nu-mi mai erau colegi, prietenul meu cu ochelari semiluna si noi care am mers mai departe. Stateam de vorba si ne aduceam aminte cand si cum ne-am cunoscut.
     Noi nu am pornit cu dreptul, ne-am certat si am tipat si am fost rai, dar cand am avut nevoie de cineva mi-a fost alaturi. Asta e frumusetea unei astfel de legaturi.  Nu avea omul asta niciun motiv sa ma ajute, altul decat  "asa era corect", dar a facut-o si ma bucur, fiindca am apucat sa il cunosc. Imi aduc aminte de serile in care primeam un telefon la 11:"eu  ies sa beau o bere si sa mananc clatite pufoase", cu prietenul meu care imi vorbeste despre baiatul lui si despre sotie, iar eu ma plang ca nimeni nu ma intelege si am chef sa plec la mare.
     Imi amintesc ca a venit sa ne felicite cand ne-am dat  licenta, ploua si era vara si era cald. Imi amintesc ca am ramas doar doi si l-am asteptat fiindca venea cu trenul de departe.

     Imi lipseste omul asta care m-a invatat sa accept ce am si sa apreciez oamenii pentru ceea ce sunt, si-mi va lipsi acest om din ce in ce mai mult. Imi dau seama cat e de greu sa gasesti oameni in care sa ai incredere ca iti vor fi alaturi fara niciun motiv ascuns, oameni care sa te asculte si sa te inteleaga fara sa critice, oameni sinceri si deschisi a caror prezenta e intotdeana dorita.
     Noi l-am pierdut si ma intreb cati isi mai amintesc de el, caci eu il vad de fiecare data cand trec pe strada pe langa un om cu ochelari semiluna, si il aud cand ascult Emiliana Torrini si parca imi amintec cum imi spunea "mai am cate ceva sa iti arat, o sa-ti placa, e but tipul/ tipa".

     Prietene, ne lipsesti.

Am recitit un post despre mine, Autoportretul unei artiste, Mireille Astrid Popa. Ciudat imi pare ca nu ma regasesc. 
Postul ce imi apartine, scris in 2009 a fost republicat si completat aici http://www.einformatii.ro/stire/magazin/8/21771/autoportretul-unei-artiste--livia-carbunescu/0/ . Este vorba despre o descriere la rubrica "despre mine". 
 Sunt constienta ca in cei 3 ani care s-au scurs de atunci am suferit o serie de schimbari, am evoluat si mi-am redefinit stilul, cu toate astea citindu-ma nu ma recunosc. E un paradox, o absurditate. Si am in fata nu numai un eu de atunci si unul de acum ci si marturiile tuturor zilelor de la mijloc. 
Cati facem asta si cat de necesar e, sa nu uitam in urma obiectivi. Poate asta e singurul fel in care ne putem da seama de schimbare. E ca atunci cand tu nu te vezi fiindca te vezi prea mult, si iti pare ca esti in fiecare moment acelasi. Dar atunci vine un om de demult si nu te mai recunoaste si tie iti pare ciudat. Nu m-am schimbat atat de mult. 
 Poate in adanc nici nu suferim schimbari majore, nu ne schimbam miezul ci doar haina de deasupra, dar haina conteaza. 
Cred inca in ceea ce am spus atunci, dar azi nu as mai spune nimic. Dincolo de exprimare, de ce virgula unde, dincolo de vocabular, de intentii e un eu care nu mai exista. Azi imi dau seama, pentru intaia oara atat de brutal, ca am murit. 
Azi descrierea mea e simpla: "castig oamenii in timp" si e poate mai sincera, fiindca ii lipsesc artificiile unei povesti complicate. 
Azi am sa ma bucur de eu-l meu acum, fiindca va muri si el, ca si cel de ieri, ca si cel de maine. Ca o haina care imi place, de care imi e putin rusine, care nu mai e pe gustul meu in totalitate, dar la care tin, e a mea, a fost perfecta, dar azi nu ma mai incape. 
Intr-un serial era o tema: de ce mai tinem in telefon numere pe care stim ca nu le vom mai apela niciodata. Fiindca atunci cand "incetam sa fim ceea ce suntem, devenim ceea ce am putea fi". Desigur, asta nu se intampla niciodata, dar e mai facil sa pastram vie ideea ( chiar falsa) ca inca putem sa fim pilot, model, scriitor sau doctor. 
Eu pastrez o piatra de undeva de departe, o adresa de mail a unui om pe care n-am sa-l revad niciodata, un bilet de tren pe care nu l-am folosit, si n-am sa sterg din telefon numarul unui om drag care nu mai este. Fiindca pastrandu-le ii simt mai aproape. Azi sunt sincera cu mine, cu ochii larg inchisi: nu vreau sa accept in fata mea ca nu mai exista, dar am sa accept in fata voastra. Dilema unui om cu o constiinta incarcata.

Ghost of Rwanda vs Kony 2012

Hai sa fim la moda si sa ne aratam interesul fata de subiectele COOL. Saptamana asta: Uganda, Kony, 2012. Hai sa postam, sa share-uim, sa dam like, dar in nici un caz sa nu iesim din case pe 20 aprilie. Atunci o sa dam de doua ori mai multe laicuri. Si pe 21 o sa ne simtim bine in pielea noastra ca ne-am facut datoria, am citit (un miniarticol de 3 randuri), am vazut un clip de 10 minute, am dat like (inca 15 sec cu tot cu login ). Si o sa salvam copii africani cum am salvat-o pe micuta XZ care sufera de nu-mai-stiu-ce-boala cu like si share.
Cand am vazut clipul Kony 2012 nu m-am grabit sa dau like pe facebook, am vrut sa citesc mai mult, sa vad mai multe clipuri, sa fac paralele, sa gandesc putin problema. Si mi-am adus aminte de un documentar despre Rwanda (google it). Probabil nu va ajunge atat de popular niciodata, are mult peste 10 minute, nu e chiar de actualitate si nici un american nu face campanie anul asta.
Si totusi, ne dam sensibili pe facebook, interesati de problemele lumii si in viata de dincolo de tasta ascultam puia (cu p mic) si salam (cu s la fel de mic) si ne facem poze cu monumente despre care nu stim nimic. Si as putea sa fiu omul negru si sa intreb: Cati dintre voi or sa trimita ajutoare, cati vor da like si cati vor sacrifica (fiindca e un mare sacrificiu, doh fataaa) 2 ore din timpul lor( atat de super mega extra ocupat) uitandu-se la un documentar.

http://www.youtube.com/watch?v=xON22c7pZ6c

Azi a fost soare

Azi imi e dor de toti oamenii pe care i-am lasat in urma, imi e dor de locurile pe care le-am vazut si de care imi aduc aminte doar din cand in cand, Azi imi e dor sa fumez o tigara pe rogojina, cu un om verde langa mine, intrebandu-ne daca vom mai fi si "la anu' " aici si asa.
Azi regret ca n-am putut sa-mi respect toate promisiunile, ca n-am ajuns in fiecare zi pe acoperis, ca m-am lasat de alergat in parc dupa o zi, ca n-am citit 5 carti in 10 zile.
Tot azi imi dau seama ca m-am pierdut si m-am regasit si m-am pierdut iar, dar am sa ma gasesc din nou, putin schimbata si intr-un fel ciudat, la fel.
Imi pare rau ca nu ma mai bucur cand primesc vesti bune, imi pare rau ca nu plang cand pierd.
Totusi, ma fac sa zambesc, inca, momentele simple ale zilei.
Azi am zis ca de maine am sa pun mana pe tasta. Am mintit, si ma bucur.
Iti multumesc, prietene, ca ma cunosti si stii intotdeauna cum sa ma trezesti.

Pana cand?

Am intalnit de curand un economist, un om economist. Ne-am lansat intr-o discutie despre om si nevoile lui, si am pierdut amandoi si nimeni nu a castigat. Da, inteleg, omul are nevoie de bani, are nevoie de siguranta, comfort, de placeri ce pot fi castigate prin bani, dar ...  Nu s-au inversat polii pe undeva? Nu s-a pierdut tocmai sensul muncii? Cati lucreaza pentru a supravietui si cati pentru a trai fericiti. Inteleg, sacrificii facem in toate, dar merita sa sacrificam 20 si ceva de ani de viata , in care fericirea sa fie mimata 2-3 saptamani pe vara si atat, pentru ce? Pentru o viata mai buna? Nu. Viata e ceea ce ti se intampla cand esti ocupat cu facutul altor planuri.
Inteleg omul care e nevoit sa munceasca in fiecare zi, cate 16 ore, pentru copii, pentru parinti, pentru un gand , pentru o idee, dar pana cand? Caci si copii vor munci la fel, si vor mima si ei fericirea si la fel ii vor invata pe ai lor. Fericirea nu sta in LCD-uri, in vile luxoase, in masini scumpe sau caviar. Nefericiti pot fi si locuitori de palate si sarmani in cutii de carton, fiindca fericirea e a sufletului si nu a stomacului plin. Da, avem nevoie de hrana si adapost si siguranta, dar acestea sunt doar o baza care-ti permite sa fi mai mult. Am gasit trairi mai sincere in carti decat in paine. Nu se reduce totul la "traiesti ca sa mananci sau mananci pentru a trai"?
Murim fara sa realizam nimic din ce ne-am propus, murim fara sa ne dam seama si uitam de toate visele de cucerire a vietii si uitam de toate ideile care ne-au facut sa iubim si vantul si pamantul si ploaia.
Pentru ce ne dam viata, si pana cand?

Cred ca omul are ocazia de a schimba cursul lumii si nimeni nu vrea sa-si asume raspunderea.Totusi, schimbare exista.
Cred ca frica e unul dintre cele mai nenorocite sentimente umane. Niciodata cucerita pe deplin, decat de nesabuiti si nebuni, ne stapaneste pana la ultima celula. Imbracata in 1000 de haine diferite, nu parea fi de doua ori aceeasi. 
Alegerile nu sunt niciodata numai ale noastre, le impartim cu fiecare eu de ieri si fiecare personaj ce a jucat un rol, cat de mic, undeva mai demult. Timpul si spatiul lucrurilor trecute nu exista decat in constiinta umana.  Cand nu mai e frica incepem sa murim.
Pe undeva, libertatea individului s-a pierdut. Odata cu inocenta si incapacitatea de a scrie cuvantul "mama", libertatea omului se pierde pana aproape de sfarsit. Ciudat e ca pornim egali si sfarsim incredibil de departe fata de oricare altul. Constiinta nu lasa sufletul liber; numai sfiintii ar trebui sa fie exceptii aici, iar eu nu
stiu daca exista.
As fi vrut sa-ti fi spus la momentul potrivit cine esti, dar acum, prietene, e prea tarziu. As fi vrut sa-ti fac o icoana si sa te pastrez asa, inert si de neatins. As fi facut  icoana pentru fiecare in parte. Iar voi, icoane , sa nu va schimbati defel.
Timpul nu omoara lemnul, il imbatraneste incet, atat. Culoarea e aceeas; aurul la fel. Cel putin in timpul meu, iar eu, ca orice om egocentrist, am sa prefer sa nu inteleg ce se intampla mai departe. Pentru mine, nimic dincolo de mine nu exista.
Dar n-am facut nimic din toate astea, si v-am pastrat oameni si incet incet, imbatraniti si nefiind din lemn, va schimbati si culorile si lumina.
Pe tine, omule, am sa te pretuiesc pana la capat, pentru un moment si atat.
Pe tine, am sa te fac o icoana si am sa te tin ascuns departe de ceilalti.
Tu, copil crestin, esti ultimul moment de slabiciune.